EXPRESII CELEBRE ❤ ✍ ♥ ✉ ♥ ♫ ➳ ♥ ☼ ☁ ♒ ☂ ❅ ✉ ♫ ♪ ➳❤

 EXPRESII CELEBRE

❤ ✍ ♥ ✉ ♥ ♫ ➳ ♥ ☼ ☁ ♒ ☂ ❅ ✉ ♫ ♪ ➳❤

(cu îngăduința D-lui Profesor Marcel Vartolaș)

Călcâiul lui Achile 

După cum povestește legenda greacă, zeița Thetis, mama eroului grec Achile, în grija ei de a-l apăra de orice primejdie, l-a cufundat în Styx, râu din Infern, a cărui apă te făcea invulnerabil. Dar zeița, când l-a scăldat în apă, l-a prins de călcâi, așa încât Achile a devenit invulnerabil, cu excepția călcâiului de care l-a ținut Thetis. Și într-adevăr, eroul a murit în războiul Troiei, nimerit de o săgeată tocmai în călcâi. De aceea, expresia servește spre a semnala locul vulnerabil, punctul nevralgic al unei persoane. Prin extensie se poate utiliza și în alte situații, de pildă atunci când se descoperă partea defectuoasă din argumentația cuiva - și atunci se spune că i-ai găsit „călcâiul lui Achile".

 

Țara lui Papură Vodă 

În anul 1660, an în care Ştefăniţă Lupu era domnitor al Moldovei, o ciumă şi apoi o foamete cumplită, provocată de jafurile tătarilor şi de o mare invazie de lăcuste, au afectat provincia. Martor ocular al acestor evenimente, Miron Costin scria: “oamenii mânca(u)…papură uscată în loc de pâine…, poreclea şi pre Ştefăniţă-Vodă, de-i dzicea Papură-Vodă”.

Firul Ariadnei

Ariadna a fost fiica regelui Minos al Cretei. Legenda spune că, îndrăgostită de Teseu, i-a dăruit un ghem de ață, care l-a ajutat să iasă din labirintul unde s-a luptat cu Minotaurul. Numai grație acestui fir al Ariadnei, Teseu a găsit calea de întoarcere. Totuși, nerecunoscător, a părăsit-o mai târziu. De aici: 1) antonomaza Ariadna, care servește în literatură pentru a desemna o femeie părăsită de iubitul ingrat  2) expresia Firul Ariadnei, care se utilizează pentru un mijloc de îndrumare, ca un fir conducător care ne înlesnește să ieșim dintr-o situație întortocheată ca un labirint. Poetul Lucian Blaga, în Cântecul brumelor, urmelor, folosește comparația: „Cu al Ariadnei fir însemnam întinsul - Pentru când ne-om părăsi Albul, paradisul."
„Vei afla atunci ce e lumea, o reuniune de înșelați și de înșelători. Ca să intri în acest labirint îți dau numele meu, ca un fir al Ariadnei, dar să nu-l compromiți" (Balzac, în romanul Moș Goriot).

 

Mană cerească 

Foarte des ne întâlnim cu această expresie. O găsim în nenumărate scrieri când cu înțelesul de surpriză plăcută care aduce belșug, când cu înțelesul de hrană bogată, când cu înțelesul de sursă inepuizabilă de câștig, când cu înțelesul de pricopseală etc. Explicația, la toate aceste semnificații, rezidă în aceeași sursă biblică (Exodul, cap. XVL 4 s.a.) după care Dumnezeu, spre a-i hrăni pe israeliții plecați din Egipt și aflați în pustiu, le-a făcut marea surpriză (primul sens) să le pice din cer o hrană gustoasă, al doilea sens, zi de zi, dimineața și seară (al treilea sens de izvor nesecat) și gata preparata (prin urmare, iată și înțelesul de pricopseală, de belșug obținut fără efort). Cum această hrană era cu totul nouă, necunoscută, având orice gust după dorința fiecăruia și nesemănând cu nici una dintre bucatele de până atunci, a fost numită mana, care e o îmbinare de două cuvinte ebraice (man, hu), însemnând: Ce-i asta? Pictori mulți și mari (Rafael, Tintoretto, Veronese, Millet, Poussin etc.) s-au frământat să-și imagineze „ce-i asta" atunci când au abordat acest subiect în operele lor. Lingviștii - de asemenea. Pentru oratori, literați, gazetari, povestitori etc., sursa biblică a fost o adevărată... mană cerească! „Aștept cuvintele dv. dulci ca mana" (Gogol, Suflete moarte). Vânătorul, Vladimir... trăind fără nici un ban, fără ocupație permanentă, se hrănea parcă numai cu mană cerească" (Turgheniev, nuvela Lgov).

 

Nasul Cleopatrei 

„Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată fața lumii ar fi fost schimbată..." (în originalul francez: „Si le nez de Cleopatre ete plus court, toute la face de la terre aurait change").  E o reflecție (VI, 18) din volumul Pensees (Cugetări) al lui Blaise Pascal. Se citează mai ales tradusă. Umorul exprimării și renumele eroinei au asigurat  succesul acestei observații. Pascal, care aprecia că femeile cu nasul lung sunt mai frumoase și au o putere mai mare de seducție, și-a imaginat că regina Cleopatra a Egiptului (69-30 î.Hr.), dacă ar fi avut nasul mai scurt, n-ar fi fost atât de ispititoare și, prin urmare, n-ar mai fi cucerit inimile lui Cezar și Antonius, stăpânii din acea epocă ai Romei și ai lumii. În acest caz regina n-ar fi înrâurit istoria acelor vremi, așa cum a făcut-o, adică nasul ei mai scurt n-ar mai fi schimbat fața lumii (jocul de cuvinte e intenționat: nasul și fața!). Astăzi reflecția lui Pascal despre „nasul Cleopatrei" e citată când vrem să arătăm că un mic amănunt, aparent fără importanță, poate determina consecințe mari și neprevăzute.

 

Mărul lui Newton

Am putea spune, parafrazându-l pe Alecsandri: „Multe mere sunt pe lume!" - și tot multe cu renume: mărul lui Adam, mărul discordiei, merele Atalantei, merele de aur din grădina Hesperidelor, mărul lui Wilhelm Tell... Dar, dintre toate, numai mărul lui Newton are rădăcina înfiptă în realitate. Ilustrul matematician, fizician și astronom englez, într-o zi din anul 1666, privind de pe un pod mărul care îi scăpase din mână, a ajuns să descopere fenomenul și legea gravitației universale. Întâmplarea aceasta a avut ecou în lume și a dat loc expresiei „mărul lui Newton", spre a desemna un obiect, un fenomen, o împrejurare neprevăzută, care devine sau poate deveni punctul de plecare al unei invenții, al unei teorii etc. - în general, al unei creații importante.

 

Ca musca la arat

Ultimul vers din fabula Musca de Al. Donici. După muncă pe ogor, un bou se îndrepta spre casă. O muscă se așezase pe jugul lui. „De unde vii, soro?” - o întrebă altă muscă întâlnită în cale. Cu un aer supărat, cealaltă îi răspunde: „Nu vezi că noi ne-ntoarcem din câmp, de la arat?!” Și fabula se încheie cu morala: „Spre laudă deșartă/Mulți zic: noi am lucrat; /Când ei lucrează-n faptă/Ca musca la arat". Expresia e deci întrebuințată pentru a caracteriza pe cei care își atribuie meritele altora; se împăunează că au luat parte activă la o muncă, dar în realitate rolul lor a fost inexistent. Fabulistul rus I. I. Dimitriev a scris pe aceeași temă o fabulă intitulată de asemenea Musca (1803).

 

Furcile caudine (lat.)

Caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strâmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mândru - samniții - n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.Hr.) și sunt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fundarea Romei (vol. II, Ed. Științifică, 1959, p. 229-239).

Samniții, vlăguiți de atâtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis și toți prizonierii înapoi și le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mânios față de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un șiretlic, oștile romane în defileul numit „Furcile caudine" și nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decât după ce au trecut pe sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite. Expresia „a trece prin furcile caudine" a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. În poezia „Un cântec barbar”, Coșbuc scrie: „în togă, plângând de rușine, / I-om trece prin furci caudine."

 

Capul plecat sabia nu-l taie

Expresie prelucrată după versul 13 din legenda istorică Daniel Sihastrul de Bolintineanu. Se citează, de obicei, spre a sublinia un act de supunere. Dar folosind astfel acest vers, adică desprins de cele ce urmează, trădăm intențiile autorului. Ștefan al Moldovei, rănit și învins, venind la Daniel Sihastrul și cerându-i povață dacă să închine turcilor țara, capătă răspunsul: „Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie, Dar cu umilință lanțu-l încovoaie! Ce e oare traiul dacă e robit? Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit!" Prin urmare, versul lui Bolintineanu n-ar trebui citat în mod izolat, căci numai întreg contextul exprimă limpede ideea poetului: „Viața și robia nu pot sta-mpreună, Nu e totodată pace și furtună."

 

On ne prete qu'aux riches (Fr. „Nu se împrumută decât celor avuți”)

Zicală franceză, care are două sensuri: primul sens - propriu - care rezultă și din traducerea românească, și un sens figurat, care recunoaște faptul ca unor oameni deosebit de înzestrați din punct de vedere intelectual le sunt atribuite calități, fapte sau expresii ieșite din comun.  De exemplu, când sunt multe cuvinte de duh puse în seama unor oameni celebri ca Mark Twain, Bernard Shaw, Caragiale, Tristan Bernard, pentru că: „on ne prete qu'aux richesl”

 

Arca lui Noe  

În legenda biblică despre potop, se spune că Noe a luat în corabia sa câte o pereche din tot ce există ca viețuitoare pe pământ. Din pricina aglomerării în aceeași biată navă a unei mulțimi atât de mari și de pestrițe, arca lui Noe a fost mai întâi folosită glumeț ca o imagine pentru o îngrămădire de oameni, apoi chiar de obiecte multiple și disparate. Cu timpul a devenit o expresie uzuală. O întâlnim la Heine, Alex. Dumas, Sadoveanu, Ehrenburg etc. Iar în Sonete plitvioase Topîrceanu scrie: „Mai fericit ca legendarul Noe, / Din toată omenirea inundată, / în arca mea nu am decât o fată... / Deasupra lumii noi plutim în voie."

 

Patul Iui Procust 

Procust (sau Procrust) e numele unui bandit din vechime, originar din Atica (regiune a Greciei cu capitala Atena). Înzestrat cu o forță excepțională, el ataca drumeții între Atena și Megara. Tâlharul își făcuse o faimă sinistră prin procedeul sau diabolic de tortură: două paturi de fier, unul mare și altul mic, pe care își întindea victimele. Dacă trupurile lor erau prea lungi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic. Dacă dimpotrivă victimele erau oameni scunzi, Procust le scotea picioarele din încheieturi și le trăgea până atingeau măsura patului cel mare. Teseu l-a ucis pe tâlhar prin același supliciu. Această legendă greacă a dat naștere expresiei „patul lui Procust", spre a ilustra în special mutilările care se aduc unor opere literare, cu scopul de a încăpea în tiparul voit; sau, în general, pentru a indica forme fixe și prestabilite, constrângeri nefirești. Expresia a servit lui Camil Petrescu pentru un roman, care poartă titlul Patul lui Procust. (Vezi și Erostrat).

 

Mărul lui Tell  

Wilhelm Tell a fost legendarul erou național al Elveției în războiul de independență împotriva împăratului Albert al Austriei (1308). Refuzând - spune legenda - să-l salute pe guvernatorul imperial Gessler, Tell a fost condamnat de acesta să tragă cu arcul într-un măr așezat pe capul copilului său. El a trecut cu succes prin aceasta primejdioasă încercare și, de atunci, „mărul lui Tell" a devenit simbolul unei reușite bazate pe o mare iscusință. Vezi și: Das ist Tell's Geschob!

 

Arcul lui Ulise

Își are originea în Odiseea (cânturile 21-22). Homer povestește că Penelopa (soția lui Ulise), constrânsă, după ce și-a așteptat douăzeci de ani soțul, să se mărite, a declarat că va lua în căsătorie pe acela dintre numeroșii ei pretendenți, care va izbuti să încovoaie arcul lui Ulise și să tragă cu el la țintă. Nimeni n-a reușit în afară de un cerșetor în zdrențe. Dar acela era chiar Ulise, reîntors după o lungă pribegie. De aceea, expresia se folosește spre a menționa un talent deosebit, o mare însușire, care este apanajul exclusiv al cuiva.

 

Per pedes apostolorum  (lat. „Cu picioarele apostolilor” - adică „pe jos”)

Expresia derivă de la cuvântul grecesc „apostolos", care înseamnă „trimis de departe". Și cum, în vechime, acești trimiși umblau pe jos, s-a ajuns prin comparație, să se spună despre cei porniți în drumeție lungă, că merg „per pedes apostolorum".  De altfel, în iconografie, apostolii sunt reprezentați ca drumeți cu picioarele goale.  Răspândirea expresiei se datorește și unei secte de predicatori nomazi, înființată în anul 1260 de Sagarelli din Parma., Ei își ziceau „apostoli” și umblau pe jos să adune pâine și pomeni. În limba noastră se spune: „a merge apostolicește". Vasile Alecsandri scrie:... „ne plimbam apostolicește prin dealuri și prin văi” (Culegere de proză, pag. 38, colecția „Biblioteca pentru toți”).

                                                               

Chinurile lui Tantal

Tantal, regele legendar al Lidiei, furând nectarul și ambrozia zeilor spre a le dărui muritorilor, a fost condamnat de Zeus la o foame și o sete nesfârșite, în infern, Tantal nu reușea să soarbă o picătură din apă care-i trecea pe la buze, nici să guste vreun fruct din pomii ale căror ramuri se ridicau în văzduh când mâna lui încerca să le atingă. De aceea expresia „chinurile lui Tantal" se aplică unei persoane care nu se poate bucura de bunurile sale, sau care își vede mereu spulberate dorințele tocmai în clipa când erau mai aproape de realizare.             Un distih al lui Schiller: „Ani de-a rândul, stau aplecat lângă Hippocrene, / Chinuit de sete, dar izvorul din care vreau să sorb, se-mprăștie" - este simbolic intitulat Tantalus.

 

Noaptea Valpurgiei

Valpurgia a fost o călugăriță engleză care, pe la mijlocul secolului al VII-lea, a venit în Germania să propovăduiască creștinismul. Proclamată sfântă după moarte (25 februarie 779), era sărbătorită în fiecare an în noaptea din ajunul zilei de 1 mai. Legenda spune că atunci, în „noaptea Valpurgiei”, vrăjitoarele și demonii organizau pe muntele Brocken petreceri lubrice după ritualuri păgâne. Goethe evocă această legendă în Faust. Ca expresie, „noaptea Valpurgiei” înseamnă o întâmplare halucinantă, un amestec de orgie și mister.

 

Pe vremea lui Pazvante

Pazvanții erau soldați din trupele lui Pasvan-Oglu (Osman Pasa), care s-a răsculat împotriva Porții și cu cetele de rebeli a pustiit ambele maluri ale Dunării (1797-1812). Vlahuță descrie jafurile și crimele comise de pazvanți în Oltenia. Iar Bălcescu se întreba: „Nu suntem oare în primejdia ca vreo câteva sute de pazvanți să ne facă a apuca iarăși drumul pribegiei?" Expresia „pe vremea lui Pazvante" înseamnă deci: din timpuri apuse, de tristă amintire. Cu sens atenuat și ironic: o operă veche, demodată.

 

Muncă de Sisif 

Rege legendar din Corint, Sisif a fost osândit de Zeus, pentru nesupunere, să urce pe povârnișul unui deal din infern, împingând o stâncă uriașă. Dar cum ajungea în vârf, stanca aluneca și se rostogolea înapoi, Sisif fiind nevoit să reînceapă efortul său zadarnic. Din această legendă a izvorât expresia literară muncă de Sisif. Ea înseamnă o strădanie istovitoare și inutilă care trebuie mereu luată de la capăt - un efort spre o țintă, spre un obiectiv imposibil de atins, care cere zilnic noi și deșarte sacrificii. Cu același sens întâlnim și varianta: stanca lui Sisif. „Pentru tihnă-n van mă bat, Sunt pizmaș pe Danaide, Pe Sisif cel încercat” (H. Heine, poezia Infernul).

 

Mărul discordiei                

Discordia (pe numele grecesc Eris) era zeița învrăjbirii. Hesiod spunea că e fiica nopții și mama crimei, a mizeriei, a foametei, a bătăliilor. Iar Virgiliu o considera tovarășa lui Marte, zeul războiului. Și fiindcă până și în cer, printre zei, provocase zâzanii, Jupiter a alungat-o din Olimp. Izgonită fiind, bineînțeles că n-a mai fost invitată la nunta zeiței Thetis cu regele Peleu. Furioasă și răzbunătoare, Discordia, urmărind să tulbure festinul, a aruncat pe masa de nuntă un măr de aur pe care scria: „Celei mai frumoase", ceea ce a iscat într-adevăr gâlceava între cele trei zeițe de față, care, bizuindu-se pe frumusețea lor, își revendicau fiecare mărul. Luat ca arbitru, Paris a decernat acest măr Afroditei, stârnind astfel ura zeițelor Hera și Pallas Athena, celelalte două concurente. De aici - spune legenda - a ieșit vestitul război al Troiei. Dar tot de aici a mai ieșit ceva: expresia „Mărul discordiei”, aplicată unui obiect, unei cauze, unei persoane chiar, care provoacă ceartă, vrajbă, încăierări; deci oricărei surse de procese, de conflicte, războaie, sau alte ciocniri și dispute, mai mari sau mai mici.

 

Nodul Gordian 

Exista în templul lui Jupiter din Frigia un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, devenit rege. La carul acesta simplu, nodul care lega jugul de oiște era atât de meșteșugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă acest nod (numit mai târziu gordian, fiindcă era de la carul lui Gordius), va deveni stăpânul împărăției asiatice. Ajungând în Frigia cu trupele sale, Alexandru Macedon, care tocmai înainta spre Asia, află de oracol. Și, întrucât visa să cucerească această împărăție, încercă să dezlege nodul: o dată, de două ori, de trei ori. Nereușind, a scos paloșul și... a tăiat nodul. Soluția, găsită de Alexandru spre a descurca problema nodului gordian, a dat naștere expresiei care de atunci i-a ajutat pe mulți să dezlege prin ea, tranșant și plastic, nu nodul, ci modul de a ieși dintr-o situație dificilă și încâlcită, adică o rezolvare energică, curajoasă și rapidă.

 

Per fas et nefas (lat. „Pe cale dreaptă și nedreaptă")

Zicătoare latină care înseamnă de fapt: pe orice cale, prin orice mijloace, permise sau nepermise.  Mirabeau, unul din capii Revoluției Franceze, folosea această zicală: Per fas et nefas … „să presupnem un scelerat care ar dori libertatea per fas et nefas și care nu s-ar rușina de nici un fel de mijloace. Ei bine, s-ar alege cu rușine și nici n-ar dobândi libertatea”.

 

A-și pune cenușă pe cap / sau în cap  în sensul de pocăință. 

Această curioasă expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remușcare, își sfâșiau, ca Iov, veșmintele, se acopereau cu un sac și-și puneau cenușă pe cap, cenușa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în Biblie și de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă. Ea poate fi folosită și la modul ironic, așa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: „... dacă bunăvoința pe care o manifest întâmpină  neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenușă pe cap și să mă închid într-o tăcere de mormânt."

 

Grajdurile lui Augias

Augias, pomenit și în Iliada lui Homer, a fost regele Elidei care - spune legenda - avea niște grajduri care nu mai fuseseră curățate de treizeci de ani. Când miticul erou Hercule a trecut pe acolo și a văzut murdăria din grajduri, a propus să le curețe el singur într-o zi, dacă regele Augias îi va da a zecea parte din cireada de trei mii de vite. Târgul a fost încheiat și atunci Hercule (avea doar o putere herculeană!) a săpat un șanț și a abătut înspre grajduri apele râurilor Alfeus și Peneus, care curgeau în apropiere și astfel le-a curățat de tot gunoiul. Fapta a rămas în „istorie” și de atunci, ori de câte ori cineva vine cu curaj și mătură o stare de lucruri urâte sau murdare, lăsată așa de vremi îndelungate, se spune că a curățat grajdurile lui Augias. Se folosește și în ironie. De pildă: St. O. Iosif și D. Anghel, în poezia Incitatus redivivus din Caleidoscopul lui A. Mirea, referindu-se la porecla „harmăsar" dată unui politician, se-ntreabă: „Să fie calul lui Ulise, Sau poate vreun pur sânge rămas Din cei ce Hercule îi găsise în grajdul lui Augias?”

 

Cutia Pandorei

Pandora a fost prima femeie din lume, după mitologia greacă modelată de Hefaistos, însuflețită de Athena și înzestrată de alți zei cu toate darurile (de unde și numele ei de pan «tot» și doron «dar»). Jupiter, furios pe Prometeu că a furat focul din cer, a vrut să se răzbune. I-a trimis-o ca nevastă cu o cutie care conținea toate relele și care avea să intre în istorie și literatură sub numele de cutia Pandorei. Prometeu, bănuind că Jupiter îi întinde o capcană, a refuzat. În schimb, fratele său, Epimeteu, s-a lăsat ademenit; și când Pandora a deschis cutia, s-au revărsat toate relele din lume: boli, necazuri, ură, suferință etc. Când a închis-o la loc - povestește Hesiod - era prea târziu. Nu mai rămăsese pe fundul cutiei decât speranța! A rămas însă altceva: expresia cutia Pandorei, la care se fac frecvente aluzii, spre a desemna o sursă de nenorociri mascată de aparențe atrăgătoare.

 

Lâna de aur

Argonauții, eroii cunoscutei legende grecești care le poartă numele, au plecat din Tesalia pe corabia „Argo” și, înfruntând mii de primejdii, au ajuns în Colhida (Caucazul de azi), de unde au adus lâna de aur. Din toată fabuloasa lor cucerire n-a rămas însă decât... expresia literară, care desemnează o comoară obținută cu prețul unor mari sacrificii. Inspirat de acest mit, Corneille a scris La conquete de la toison d'or (Cucerirea lânii de aur), o tragedie în versuri în 5 acte (1660).

 

A merge la Canossa

Canossa (cu doi s, fiindcă mai este un orășel, tot în Italia, căruia îi zice Canosa și se citește Canoza) e o localitate foarte mică din apropierea orașului italian Modena, dar foarte vestită, datorită faptului că acolo, acum 900 de ani, Papa Grigore al VII-lea l-a supus, timp de trei zile, la cele mai mari umilințe pe împăratul Henric al IV-lea al Germaniei, care fusese excomunicat după ce multă vreme dusese o luptă înverșunată împotriva înaltului pontif. Între altele, împăratul a fost obligat să se târască în genunchi pe zăpadă, îmbrăcat în sac și cu picioarele goale. De aici expresia a merge la Canossa indică situația când cineva, după ce a rezistat și a refuzat mult timp să îndeplinească sau să recunoască ceva, vine în cele din urmă să se plece, să facă penitență. Deci, în general, o retractare, o revenire de obicei înjositoare. Poeții Anghel și Iosif, în Variațiuni asupra lui „cum”, se referă la un critic care „vrea să ne trimită cu de-a sila la Canossa.”

Despre un personaj din romanul său L'ame enchantee (Inimă vrăjită) Romain Rolland scrie: „El îi denunța pe conducătorii pacifismului. N-avea liniște până ce nu-și silea vechii tovarăși să vină la Canossa" (în volumul Mere et fils).

 

Butoiul lui Diogene

Vestitul filosof grec Diogene (412 - 323 î.Hr.) făcea parte din școala numită cinică a lui Antisthene, care propovăduia o viață conformă cu natura, disprețuind bogățiile și conveniențele sociale. Dar ceea ce i-a asigurat lui Diogene celebritatea postumă n-au fost atât ideile sale, cât butoiul și lumânarea, adică anecdotele puse pe seama lui, fără a li se putea garanta autenticitatea. S-a păstrat versiunea că el locuia într-un butoi, ceea ce, în treacăt fie zis, nu era pe vremea aceea un fapt chiar atât de excepțional (o atestă Aristofan). Butoiul-domiciliu a devenit astfel o imagine pentru a vorbi de oamenii care, ca Diogene, dezgustați de vicii, desfrâu, corupție etc. preferă să ducă un trai izolat, închis sau - cum au spus poeții noștri Iosif și Anghel - „o viață de bursuc”: „M-am săturat de zarvă și bucluc, M-am săturat să dau din puț în lac / Ca Diogene, marele sărac / Vreau să trăiesc o viață de bursuc."

 

La nuit tous les chats sont gris (fr. „Noaptea toate pisicile sunt cenușii") - Proverb foarte popular, prin care se înțelege că, în anumite condiții, toate lucrurile par la fel.  Tradus în diferite limbi, proverbul a căpătat în românește formularea: noaptea toate pisicile sunt negre, ceea ce exprima încă mai precis culoarea ambianței, aspectul mediului înconjurător.

 

Post hoc, ergo propter hoc  (lat. „După aceasta, deci din cauza aceasta")

Era formula cu care filosofii scolastici demascau eroarea adeseori săvârșită de a lua o coincidență drept o consecință și de a socoti drept cauză ceea ce n-a fost decât o întâmplare. Din asemenea greșite interpretări privind fapte întâmplătoare s-au născut și multe superstiții. Un exemplu: în anul 1846 a apărut cometa lui Biela. N-a trecut mult și a izbucnit o epidemie de holeră în Europa. Oamenii neștiutori, dar mai ales cei interesați să mențină ignoranta, au făcut de îndată legătura, susținând că molima, răspândită după cometă (adică post hoc), era din cauza ei (adică ergo propter hoc). De asemenea, eclipse de soare sau de lună au fost făcute răspunzătoare de izbucnirea unor războaie ulterioare. Când vrem să combatem atare confuzii, greșeli și scorniri, putem cita formula de mai sus, prin care ele erau criticate încă din vremuri de mult apuse.

 

A spune brașoave  (Brașoave înseamnă palavre, minciuni) 

Cuvântul vine de la Brașov, iar expresia, de la negustorii brașoveni de odinioară care, aducându-și marfa la țară, o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne și reclame viclene. „Șiretul, înadins ne duce-așa departe - scria Vlahuță - ca să nu băgăm noi de seamă că ne spune brașoave” (Opere alese, vol. n, pag. 24).

 

A-și da arama pe față 

Această locuțiune ne-a rămas din vremea banilor de aur și argint. Falsificatorii de monede le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat foarte subțire de metal prețios. După un timp de întrebuințare, când se rodea pojghița de aur sau de argint, apărea de dedesubt arama banilor falși sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-și da arama pe față”.  Prin analogie, această expresie se aplică persoanelor care, ca și monedele contrafăcute de pe vremuri, își dau deodată pe față năravurile și intențiile rele care stăteau până atunci ascunse sub un zâmbet prefăcut sau sub vorbe poleite.  Zmeul din Poveștile unchiașului sfătos ale lui Ispirescu „își dete arama pe față - scrie autorul - căci prinse a prigoni lumea...”

 

Mater dolorosa 

Două cuvinte latinești care înseamnă „mama îndurerată” și se referă la Mama lui Iisus. Expresia vine de la un imn catolic, pe versuri de poetul italian Jacopone de Todi din secolul al XIII-lea. După moartea soției sale, el a scris o poezie intitulată Stabat mater dolorosa care a servit compozitorilor Pajestrina și Pergolese pentru un cântec bisericesc. Cu timpul însă cele două cuvinte au trecut din repertoriul liturgic în limbajul laic și, astfel, prin extensie, se spune astăzi Mater dolorosa, la modul poetic, despre o femeie care e îndurerată dintr-un motiv întemeiat; sau la modul ironic, despre o femeie care e melancolică fără vreo pricină serioasă, numai spre a afișa o poză mai interesantă!

 

Partir, c'est mourir un peu  (fr. „A pleca înseamnă a muri puțin”)

Edmond Haraucourt, Le rondel de l'adieu: (Rondelul despărțirii). Poetul precizează în versul următor: „C'est mourir a ce qu'on aime”: a muri pentru ceea ce iubim, pentru cei ce ne iubesc... În una din „fabulele microscopice", Topârceanu răstoarnă spiritual dictonul. Toto a plecat cu automobilul. Neatent pe drum, a suferit un accident și și-a pierdut viața. Concluzia: Mourir c'est partir un peu... (A muri e a pleca puțin).

 

(A vinde) Pielea ursului din pădure

Expresie (completată de obicei cu verbul „a vinde”) luată din fabula lui La Fontaine: Ursul și cei doi tovarăși. Cei doi s-au apucat să vândă unui blănar pielea unui urs încă viu, pe care se angajau să-l ucidă până în două zile. Se întâlnesc într-adevăr cu ursul, dar cuprinși de frică, unul se urcă în copac, celălalt face pe mortul. Ursul se apropie de acesta din urmă, îl miroase la urechi, îl crede mort și pleacă. Tovarășul din pom coboară și-l întreabă: „Dar ce ți-a spus la ureche?": „Să nu vinzi niciodată pielea mea, mi-a zis, Până mai întâi nu mă vei fi ucis!”" Morala: nu zice hop înainte de a sări, deoarece numai ce-i în mână, nu-i minciună.

 

Perpetuum mobile lat. „Neîncetat în mișcare”)

Sistem fizic (mecanic, electric etc.), imaginat să funcționeze nelimitat spre a efectua lucru mecanic sau a furniza energie fără întrerupere. Cum toate încercările făcute în această direcție s-au dovedit zadarnice de-a lungul vremii, expresia indică ceva imposibil de realizat, sau servește drept comparație pentru o mișcare continuă. De pildă, compozițiile muzicale care, prin succesiunea rapidă a notelor, imită un perpetuum mobile, poartă uneori acest titlu.

 

Cei șapte înțelepți

Este denumirea sub care sunt cunoscuți în istorie șapte filosofi și oameni de stat ai Greciei antice: Bias din Priene, Chilon din Lacedemona (Sparta), Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Atena și Thales din Milet. De ce numărul înțelepților a fost statornicit la 7? Fiindcă 7 era o cifră „plăcută zeilor” și se bucura în antichitate de o deosebită trecere. Istoricul Plutarh relatează însă că la grupul acestor înțelepți au fost adăugați și alții, ca: Anacharsis - scitul, Epimenide - cretanul etc., așa încât numărul lor ajunsese la 10 și chiar la 16. Tot Plutarh, în „Ospățul celor șapte înțelepți”, istorisește despre ei tot felul de anecdote și le atribuie câte o cugetare, adoptată ca deviză a vieții. De pildă, maxima lui Solon era: în toate, să ai în vedere sfârșitul; a lui Thales: Cunoaște-te pe tine însuți; a lui Bias: Port totul cu mine (vezi Omnia mecum porto); a lui Cleobul: Să ai o măsură în toate. Cuvântul lor era ascultat, sfaturile erau urmate. De aceea, la vremea lor și mult timp mai târziu, expresia „cei șapte înțelepți" însemna o culme a gândirii, un superlativ al chibzuinței.

 

Non possumus  (lat. „Nu putem”)

Formulă care echivalează cu un imposibil categoric, solemn și fără apel.  E răspunsul dat de Petru și Ioan unor înalți preoți care au început să oprească răspândirea Evangheliei, răspuns consemnat în Faptele apostolilor (IV, 20) de unde acest non possumus a și fost luat (bineînțeles după traducerea latină a Scripturii). Mai târziu a devenit o formulă de refuz a papilor. Iar în vremea noastră, îmbrăcând semnificația laică, același non possumus înseamnă o interdicție de neclintit, o împotrivire peste care într-adevăr nu se mai poate trece, deoarece pune un caz de conștiință care nu admite nici un fel de tranzacții.

 

Per aspera ad astra  (lat. „Pe căi aspre către stele”)

Dicton rezultat din versul 437 al tragediei Hercule furios (de Seneca): Non est ad asta mollis e terris via. Succesul nu este un fruct care cade singur din pomul vieții în palma omului. Nici să-l culegi nu e treabă lesnicioasă. Cu alte cuvinte, calea spre reușită e presărată cu greutăți și numai prin strădanii anevoioase (per aspera) putem ajunge la izbândă, la lumină (ad astra).

 

Porter l'eau a la mer  (fr. „A duce apă la mare”)

Proverb care exprimă un efort zadarnic. Echivalentul zicătorii noastre: A duce apa la fântână. Grecii spuneau: (a transporta burnițe la Atena). Zicala vine de la isprăvile lui Gribouille, tipul naivului, al prostului, din snoavele populare franceze. (Îndeosebi două dintre ele au rămas de pomină: într-o zi înnorată de toamna, Gribouille, de teamă să nu-l ude ploaia, s-a aruncat în fântână; iar într-o dogoritoare zi de vară, el vărsă cofe de apă în valuri, de frică să nu sece marea!)

 

Ma vie est un combat (fr. „Viața mea e o luptă") spune Voltaire în piesa Mahomed (act. II, scena 4).

N-a fost nici primul, nici ultimul care a formulat această idee. Înaintea lui Voltaire, filosoful latin Seneca, în Epistola 96, scria: Vivere militare est (A trăi înseamnă a lupta); Iar după el, poetul german Goethe confirma în poezia Einlab (Intrare): „Denn ich bin ein Mensch gewesen, Und das heibt ein Kampfer sein” (Căci eu am fost om, și asta înseamnă să fii luptător). La noi, Coșbuc, în gazeta Lupta vieții, susține același lucru: „O luptă-i viața; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor”.

 

Prăpastia lui Pascal

În anul 1654, Blaise Pascal a suferit un accident. în apropierea podului Neuilly. Caii de la trăsura sa s-au speriat și au pornit într-o goană nebună. Celebrul scriitor și om de știință francez era să-și piardă viața. De atunci și până în clipa sfârșitului (1662) a fost fără încetare chinuit de spaima că în preajma lui se deschide o prăpastie care-l va înghiți. În medicină sunt cunoscute aceste forme de obsesii, care pot căpăta uneori un caracter anormal. Ele provoacă o anxietate foarte persistentă care în unele cazuri nu cedează nici atunci când dispare cauza declanșării ei. Pascal a fost cuprins de o asemenea nevroză, o stare de psihastenie și, deși gânditor cu o minte atât de clară, de lucidă, n-a izbutit totuși prin raționament și voință să se vindece de aceasta maladie. „Prăpastia lui Pascal" semnifică deci un pericol închipuit, o obsesie.

 

Memento mori  (la. „Adu-ți aminte că vei muri”)

Vechi adagiu latin, adoptat în secolul al XII-lea ca salut de către călugării trapiști (ordin religios din Trappe - Franța). În antichitate se vindeau mici cranii de lemn sau de fildeș, pe care erau scrise cuvintele „memento mori”, spre a aminti asceților ca sunt muritori. În epoca Renașterii, sculptori de talent au dat acestor capete de om valoarea unor obiecte de artă, care de asemenea erau denumite „memento mori”. Cu timpul, adagiul a devenit un simplu semnal de aducere aminte. Ceva mai mult, spre a servi mai limpede acestui scop, expresia se desparte de cuvântul mori și se prezintă adesea numai sub forma: memento! Echivalentul ei modern este termenul englez: Remember! Goethe, în Poezie și adevăr (vol. I, cartea IX, pag. 405), spune: „... al treisprezecelea oaspete ar putea deveni, dacă nu pentru el însuși, desigur pentru un alt musafir, un fatal "memento mori”. Tot Goethe, într-un catren epigramatic intitulat Memento, amintește oamenilor că trebuie să lupte împotriva destinului. Iar Eminescu, în împărat și proletar, strofa 19: „Zidiți din dărmături gigantici piramide / Ca un memento mori pe al istoriei plan..."

 

Memorie a la Seneca 

Câteva personaje istorice au rămas vestite prin prodigioasa lor memorie. De pildă, regele Cirus al Persiei, regele Mithridate al Pontului, generalul atenian Temistocle ș.a. Dar se pare că nimeni nu l-a întrecut pe retorul Marcus Annaeus Seneca (născut la Roma în anul 55 î.Hr., tatăl celebrului filosof). El putea să rețină în minte până la două mii de nume, pronunțate o singură dată în prezența lui și apoi să le repete în aceeași ordine. De aceea, când cineva e posesorul unei memorii excepționale, se spune că are „o memorie a la Seneca”. Este cazul, credem, să amintim și de istoricul nostru Nicolae Iorga care de asemenea provoca uimire prin memoria sa cu totul neobișnuită. În prima jumătate a secolului, începuse chiar să circule la noi termenul superlativ: „o memorie a la Iorga".

 

Post equitem sedet atra cura  (lat. „în spatele călărețului șade grija neagră") Versul 40 din Oda întâi, cartea a III-a de Horațiu se adresează acelora care-și închipuie că pot. fugi de griji, de frământări, de ceea ce-i apasă și-i urmărește, plecând în altă parte, în loc de a înlătura cauza. Horațiu ilustrează cu o imagine plastică zădărnicia unei asemenea evadări, spunând că degeaba încaleci pe cal ca să fugi; o dată cu tine în șa, în spatele tău, s-au urcat și aprigele griji de care vrei să scapi. Montaigne confirma: „Ambiția, avariția, nehotărârea, frica... nu ne părăsesc, dacă am părăsit cutare sau cutare ținut: post equitem sedet atra cura”.

 

❤ ✍ ♥ ✉ ♥ ♫ ➳ ♥ ☼ ☁ ♒ ☂ ❅ ✉ ♫ ♪ ➳❤

Plaudite, cives!   (lat. „Aplaudați, cetățeni!”)

Poeții obișnuiau să-și citească operele lor în arena amfiteatrelor romane și nu se sfiau la sfârșit (de altfel ca și actorii) să invite publicul a-i aplauda, prin formula de mai sus. Astăzi este folosită numai cu o nuanță de glumă. Găsim în D'Alembert următoarea aluzie: „Nu mă îngrijesc de aplaudite... știu că un hoinar îndrăzneț și viguros e greu să placă la toată lumea".

 

Colos cu picioare de lut

În cartea profetului Daniel (din Biblie) se povestește că regele Nabucodonosor al Babilonului a visat odată un asemenea colos. Chemând pe prorocul Daniel să-i tălmăcească visul, acesta i-a spus (prevestindu-i astfel prăbușirea) că uriașul cu „picioare de lut" înseamnă o împărăție mare „fără temeinicie”, căci o piatră aruncată în picioarele colosului îl poate răsturna cu ușurință. După ce filosoful francez Diderot a vizitat Rusia în anii 1773-l774, el a folosit această imagine, rezumându-și impresiile despre imperiul țarilor. Cuvântul a prins și, de atunci, de multe ori, împărăția țaristă a fost desemnată prin expresia: „colosul cu picioare de lut". Supărat, poetul Pușkin a răspuns cu toată vehemența, într-o poezie în care amintea de victoria oștilor rusești împotriva armatelor lui Napoleon (Aniversarea luptei de la Borodino), celor care continuau să numească astfel Rusia. Comparația aceasta pentru Rusia țaristă a murit o dată cu țarismul, dar expresia „colosul cu picioare de lut" mai trăiește și astăzi, fiind folosită pentru o măreție aparentă, pentru o grandoare exterioară, care în fond însă e numai șubrezenie și putregai.

 

Petic de hârtie

Cu aceste cuvinte a definit cancelarul german Bethmann-Hollweg, tratatele, la 4 august 1914. În acea zi a (deci cu zece zile înainte de izbucnirea primului război mondial), sir Edward Goschen, ambasadorul Marii Britanii la Berlin, se prezentă în audiența cancelarului, notificându-i ca Anglia va declara război Reichului, dacă acesta nu va respecta tratatul internațional prin care era garantată neutralitatea Belgiei (tratat semnat și de Germania) „Cum? - răspunse Bethmann-Hollweg - vreți să faceți război unei națiuni înrudite (Kaizerul era văr cu regele Angliei) pentru un petic de hârtie?” Vorbele acestea: scrap of paper (consemnate pentru prima oară în englezește) au ajuns să fie cunoscute grație raportului făcut de ambasadorul britanic, raport publicat într-o „carte albastră". De atunci expresia „petic de hârtie" și-a extins sfera de aplicație, fiind astăzi întrebuințată pentru orice act nerespectat, pentru orice hârtie fără valoare.

 

Harum horum sau (horum harum) (lat genitivul plural: horum-harum-horum al pronumelui demonstrativ: hac, haec, hoc = acesta)

Din cauza felului ciudat cum se pronunță aceste cuvinte, vechii profesori de latină le dădeau drept exemple de bolboroseală fără înțeles. De-a lungul vremii, până astăzi, expresia și-a păstrat această destinație. Goethe, în epigrama Zeichen der Zeit (Semn al timpului), scrie: Hor' auf die Worte harum horum: /Ex tenui spes saeculorum. Adică: încetează cu vorbele harum horum. Din puțin se formează speranța secolelor. Iar Eminescu, în Scrisoarea II, spune: „Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum, Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum."

 

A trăi ca în sânul lui Avraam 

Expresia e foarte veche și înseamnă: „a trăi fericit”, „a trăi ca-n paradis”. Ea se trage din Evanghelia lui Luca (c. XVI, v. 22 și 23), unde se spune despre săracul Lazăr că a murit și a fost dus la sânul lui Avraam. O găsim la foarte multe popoare: la ruși (vezi Saltâcov-Șcedrin, Opere complete, vol. 5), la englezi (vezi Shakespeare, Richard al III-lea). La noi o întâlnim și sub o altă formă, mai rară (vezi: Ion Creangă), de „Sânul lui Dumnezeu”. Expresia se explică prin obiceiul din vechime, încă de pe vremea patriarhului Abraham, de a primi un oaspete scump sau un bun prieten, lipindu-i capul de piept, în semn de dragoste și căldură sufletească. Moliere, în Tartuffe (act. V, sc. 3), spune prin gura lui Orgon: „îl cuibăresc mai dulce ca-n sânul lui Abraam”. În Memoriile sale (pag. 158), marea noastră tragediană Agatha Bârsescu, vorbind despre o călătorie făcută într-o regiune frumoasă și ospitalieră, scria: „Am trăit acolo o săptămână ca în sânul lui Avraam."

 

Pasărea Fenix (scris și Phoenix sau Phonix)

Foarte mulți învățați și scriitori antici, începând cu istoricul Herodot (secolul V î.Hr.) vorbesc despre o pasăre, unică în felul ei, de mărimea unui vultur, cu pene aurii în jurul gâtului, strălucind ca un colier lângă celelalte de culoarea purpurei. Trăind în deșerturile Arabiei, fabuloasa pasăre, după o viață de peste cinci sute de ani, când simțea apropiindu-se sfârșitul, își făcea un cuib de rămurele rășinoase care se aprind ușor, se expunea soarelui arzător al pustiului, se mistuia ca pe un rug și apoi, din propria-i cenușă, se năștea alt Fenix. Unii au pretins că cei vechi ar fi vrut să simbolizeze prin această pasăre - timpul, alții - mersul soarelui ș.a.m.d. Dar, sigur este că pasărea Fenix se naște și renaște mereu în vorbirea unor persoane care vor să prezinte metaforic ceva care dispare spre a reapărea, deci un simbol al reînnoirii veșnice. „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări... Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?”

 

Aquila non capit muscas  (lat „Vulturul nu prinde muște”) 

Proverb latin, foarte răspândit. Se folosește și azi, la fel ca în vremea lui, spre a semnala metaforic că lucrurile fără însemnătate nu trebuie să constituie o preocupare pentru un om de seamă, întocmai cum vulturul semeț nu se interesează de niște biete musculițe.

 

Perissent les colonies plutot qu'un principe! (fr. „Mai bine să piară coloniile decât un principiu!”)

În Adunarea Constituantă franceză (ședința din 13 mai 1791), se discutau decretele asupra coloniilor și emancipării oamenilor de culoare. Frica de a pierde coloniile se dovedea mai tare decât principiul „libertății, egalității și fraternității". În atmosfera generală de nehotărâre, a luat cuvântul deputatul Dupont de Nemours care a cerut răspicat: „Dacă e vorba de ales între a sacrifica interesul sau dreptatea, mai bine sacrificăm coloniile decât un pricipiu". Dar nici această declarație n-a reușit să risipească ezitarea adunării. Atunci s-a ridicat Robespierre care, amintindu-și de principiul Fiat justitia, pereat mundus, a sprijinit poziția lui Nemours, exclamând categoric: „Piară mai degrabă coloniile decât să facem compromisuri cu onoarea și libertatea”, întrucât însă Robespierre era un nume mai cunoscut, posteritatea a combinat ambele fraze în una singură: „Piară coloniile decât principiile" și a pus-o în seama „Incoruptibilului”, cum era poreclit Robespierre. Se citează spre a arăta că nu trebuie să sacrificăm dreptatea în fața interesului.

 

Evrika! (grec. Evrika!)

Cuvânt grecesc care înseamnă: am găsit, am descoperit! E faimosul strigăt al lui Arhimede, în clipa când a descoperit legea că un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea sa, egală cu volumul de apă dislocuit (principiu care îi și poartă numele). Arhimede trăia la Syracuza, pe vremea când tiranul (regele) cetății era Hieron al II-lea. Acesta dăduse o cantitate de aur unui făurar să-i facă o coroană. Bănuind că meșterul a amestecat aurul cu un metal mai ieftin, regele l-a chemat pe Arhimede și i-a cerut ca, fără să strice coroana, să-i răspundă la întrebarea dacă a fost furat sau nu. Arhimede nu știa cum să procedeze.  Problema îl chinuia. Într-o zi, aflându-se în baie, a observat că apa se ridicase când a intrat în cadă, iar picioarele îi erau mai ușoare. Această constatare l-a condus la descopereirea legii greutății specifice a corpurilor și la dezlegarea problemei care îl frământa. Neputându-și reține bucuria, a început să alerge pe stradă și să strige acel „Evrika” (Am descoperit!), care de atunci a devenit o exclamație de bucurie, de entuziasm în fața unei descoperiri neașteptate sau a găsirii unei soluții într-o problemă grea.

 

Mens sana in corpore sano (lat. „O minte sănătoasă într-un corp sănătos”)  E deviza sportului. Aparține lui Juvenal. Omul cu adevărat înțelept - spune poetul în Satire (X, 536) - nu cere cerului decât sănătatea spiritului dimpreună cu sănătatea corpului. O dată cu dezvoltarea sporturilor, cuvintele lui Juvenal au căpătat și o altă interpretare: sănătatea trupească condiționează și asigură pe cea a minții. Marțial a mers mai departe și a pus semnul egalității între viață și sănătate.

 

Castor și Polux eroi din mitologia greacă, cunoscuți și sub numele de Dioscuri (copiii lui Zeus).

Se spune că Zeus, îndrăgostit de frumoasa Leda, s-a prefăcut în lebădă, spre a o seduce. Leda a zămislit două ouă: unul, de la bărbatul ei Tyndareus, regele Spartei, a dat viață lui Castor și Clitemnestrei - celălalt, de la Zeus, i-a născut pe Elena și Polux. Cei doi frați gemeni Castor și Polux, unul muritor, iar celălalt înzestrat cu darul nemuririi datorită părintelui său divin, s-au iubit nespus. Nedespărțiți în toate acțiunile lor, ei au devenit simbolul frăției și al vitejiei. Castor fiind răpus într-o luptă, Polux rugă pe Zeus, tatăl său, să-l lase să moară împreună cu fratele iubit. Stăpânul zeilor îi propuse: ori să trăiască mai departe singur și veșnic tânăr, ori împreună cu fratele geamăn, o zi în Infern și altă zi în Olimp. Polux acceptă de îndată ultima propunere, spre a nu se despărți de Castor nici după moarte. Astfel ei simbolizează frăția ideală, prietenia desăvârșită.

Legenda lui Castor și Polux a fost o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de artă (menționăm celebrul tablou de Rubens și opera în cinci acte a compozitorului francez Rameau (1737), purtând numele celor doi eroi mitologici). Personajul Vasili Ivanovici, din Părinți și copii de Turgheniev, spune la un moment dat: „Mă uit la voi, tinerii mei prieteni... Câtă putere, câtă tinerețe în plină floare, câte aptitudini, cât talent! Castor și Polux! Nici mai mult, nici mai puțin”. Și apoi adaugă :„Dioscurii! Dioscurii!” (cap. XXI).

 

Moloch

E o veche divinitate, de pe vremea fenicienilor. Spre deosebire de alte zeități care primeau sacrificii în vite, Moloch nu accepta ca jertfă decât oameni. Istoricul grec Diodor din Sicilia relatează că, pentru a-l îmbuna pe acest idol antropofag care s-ar fi mâniat că i s-a adus carne ieftină (copii de sclavi și de străini), cartaginezii (care adoptaseră cultul lui Moloch) i-au jertfit, în cursul unui asediu, „două sute de copii aparținând celor mai de seamă familii din Cartagina”. Iată de ce Moloch (care înseamnă „rege" și e reprezentat ca un monstru cu trup de om și cap de taur) a rămas simbolul cruzimii. Scriitorul rus Kuprin și-a intitulat o povestire Moloch.

 

Cântec de sirenă 

Sirenele, personaje mitologice, erau reprezentate sub forma unor făpturi fantastice cu capul și bustul de femeie sau a unor femei cu picioare și aripi de pasăre. Mai târziu iconografia le-a adăugat și o coadă de pește. Ele își aveau sediul între insula Capri și coasta meridională a Italiei. Vocea lor fermecătoare atrăgea pe navigatori în regiunea periculoasă de la intrarea în strâmtoarea Siciliei, unde, lovindu-se de stânci, cădeau pradă sirenelor. „Auzite de toți dar nevăzute de nimeni” - cum spun italienii în ironie - aceste fabuloase cântărețe ale mării au fost popularizate îndeosebi de legenda Argonauților și de Odiseea (12, 1-200), care povestește că Ulise a cerut să fie legat de corabie, când a trecut prin apropierea ispitei fatale.

Sirenele reprezintă laolaltă atracția și pericolul mării, iar expresiile cântec de sirenă sau glas de sirenă semnifică un mijloc de seducție pe cât de puternic pe atât de primejdios. Eminescu spune în Glossa: „Ca un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momește în vârteje.”

 

Parcele 

Vechii greci au imaginat că viața omului e în mâna a trei zeități: Parcele, dintre care una, Clotho, tine fusul vieții, alta, Lakhesis, îl deapănă (de aici expresia: firul vieții) și a treia, Atropos, cu fatalul ei foarfece, îl taie. În poezie sau în graiul acelora care vor să evite cuvântul „soarta", Parcele servesc spre a exprima ideea de ursită. Într-unui din cele cinci Sonete de mart, Anghel și Iosif ironizează pe criticii care așteaptă ca poeții să moară pentru a li se recunoaște meritele: „Ce oameni cumsecade sunt poeții! Cei morți bine-nțeles... Cei ce trăiesc, I-aștept să moară toți ca să-i iubesc... O, Parcelor, lungiți-mi firul vieții!

În literatură, Parcele mai sunt cunoscute prin perifraza: „fiicele Nopții”, sau „fiicele Destinului”, sau „fiicele lui Acheron” (adică ale Infernului). La Fontaine le-a denumit „les soeurs filandieres” (Surorile torcătoare). Coșbuc pomenește de ele în poemul Atque nos!: „Soarta noastră-i profețită prin eterne ursitoare, N-au murit Lachesis, Clotos. Atropos n-a murit, oare?...”

 

Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!

În nuvela Alexandru Lăpușneanul, scriitorul Costache Negruzzi povestește că Lăpușneanu, intrând în Moldova cu oști turcești spre a-și lua domnia în primire, a fost întâmpinat de o solie de boieri în frunte cu vornicul Moțoc, care-i spuse: „... obștia ne-a trimis pe noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici nu te iubește, și Măria ta să te întorci înapoi...” - Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau - răspunse Lăpușneanu. Expresia se aplică în împrejurarea când o persoană încearcă să se impună împotriva voinței majorității, sau, cu alte cuvinte, când vrea dragostea.

 

Facit indignatio versum (lat „Indignarea stârnește versul”)

E un crâmpei de vers aparținând lui Juvenal (satira I-a, versul 79). Marele satiric latin, care a biciuit fără cruțare moravurile corupte ale Romei din epoca lui (epoca de decădere a imperiului), spune la un moment dat, după ce înșiră o serie de fapte revoltătoare: „Si natura negat, facit indignatio versum”, adică: Dacă natura nu m-a înzestrat (subînțeles: cu darul poeziei) e suficientă indignarea (față de cele ce se petrec), spre a face să țâșnească din mine versul. Cu alte cuvinte, indignarea e muza poetului satiric. Boileau, care a scris și el satire, a reluat ideea lui Juvenal și a parafrazat-o, tot în prima lui satiră, spunând că, pentru a face versuri satirice, nu-i nevoie să urci pe Parnas; mânia ajunge și face cât un Apollo (prin urmare, cât toate muzele la un loc). „...Sur ce sujet pour rimer avec grace / Îl ne faut pas monter au sommet de Parnasse / La colere suffxt et vaut un Apollon.”  Înaintea lui Boileau, un alt poet satiric francez, Mathurin Regnier (1573-1613) spusese și el: „Et souvent la colere inspire de bons vers” (adeseori mânia inspiră versuri bune). Victor Hugo o numea „sfânta indignare”, ca de pildă în următorul pasaj, unde îl critica pe Voltaire: „nu cunoștea altă emoție adevărată, decât aceea a mâniei, dar această mânie nu merge până la indignare, până la acea sfânta indignare, care-l face pe poet, cum spune Juvernal: Facit indignatio versum”.

 

Ou sont leș neiges d'antan? (fr. „Unde sunt zăpezile de altădată?”)

Vers vestit al lui Francois Villon din „Ballade des dames du temps jadis” (Balada doamnelor de altădată). După fiecare strofă, versul de mai sus revine ca un refren. În această baladă, care număra cinci secole, poetul se întreabă de ce să mai vorbim despre Flora, Thais, Eho și alte „dames du temps jadis”, a căror frumusețe era dumnezeiască? Unde sunt ninsorile de odinioară? Adică, a vorbi despre ceea ce a fost, e ca și cum am vorbi despre nămeții din anii trecuți. Dar acest înțeles inițial s-a topit o dată cu... zăpezile de atunci și a răsărit al doilea sens al versului; prin ou sont les neiges d'antan? se înțelege astăzi: unde sunt vremurile de odinioară? - expresie care însoțește regretul celor care trăiesc din amintiri despre timpuri, întâmplări, ființe care au dispărut pentru totdeauna. De altfel, antan e contras din cuvintele latinești ante annum (anul dinainte), adică: timpul trecut.

 

Dați-mi un punct de sprijin și pun pământul în mișcare / răstorn pământul! Cuvinte vestite ale lui Arhimede. Printre numeroasele invenții ale acestui ilustru fizician al antichității, se numără și cele mai mari sisteme de pârghii și scripeți din acea vreme, pentru ridicarea unor greutăți uriașe. Ceea ce l-a făcut să spună că, dacă ar găsi un punct de reazem în spațiu, ar putea urni și Pământul din loc.  Arhimede nu l-a descoperit.  În schimb cuvintele lui au pus în mișcare un aforism de renume universal, care atestă că omul, având la îndemână mijloacele necesare, poate înfăptui chiar cele mai fantastice planuri.

 

Curriculum vitae  (lat.) înseamnă  „Cursul vieții”.

Prin urmare este vorba de toate datele referitoare la starea civilă, studiile, ocupația și viața unei persoane. Un sonet al lui Coșbuc, care prezintă portretul unui pseudoartist, poartă titlul Curriculum vitae.

 

Nomina odiosa (lat. „Nume odioase”) - Ovidiu, Heroide (XIII, 54) - în scrisoarea pe care Laodamia o adresează soțului ei Proteslas, unul dintre vitejii care au luat parte la expediția contra Troiei. Ea spune că orașele Ilion și Tenedos, râurile Simois și Xanthus, munții Ida Nomina sunt „ipso paene timenda sono” (Sunt nume care sună aproape înfricoșător, fiindcă ele amintesc de cumplitul război troian. De aici s-a născut expresia nomina odiosa, adică nume care nu trebuie pomenite, deoarece evocă lucruri neplăcute, provoacă repulsie.

 

Calul troian

În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărât - așa cum ne povestește Homer - să cucerească cetatea printr-un vicleșug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaș cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunși cinci sute de soldați; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraș (spre a-l păstra ca trofeu, crezând că grecii l-au părăsit în retragere). În puterea nopții, ostașii greci au ieșit din ascunzătoare, au deschis poarta cetății și astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor și cunoscută sub denumirea de „calul troian”. Această expresie caracterizează pe acela care folosește un șiretlic spre a se furișa în tabăra adversă, indică pe dușmanul travestit în binefăcător.

 

Discuții byzantine 

Această expresie s-a născut dintr-o întâmplare istorică. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, împărăția Bizanțului era pe punctul de a fi complet înghițită de Semilună. Flamura lui Mahomed fusese deja înfiptă în periferiile orașului lui Constantin cel Mare (Constantinopol, pe atunci capitala Bizanțului), dar călugării își mai pierdeau încă vremea în dispute sterpe, dacă să se oficieze slujba în latinește sau în grecește, și alte asemenea subiecte.  De aici expresia „discuții bizantine”, adică discuții sterile pentru lucruri mărunte, certuri absurde, fără importanță, într-un moment când sunt în joc probleme vitale, de prim ordin.

 

Ave Maria!

Rugăciune numită și salutare angelică sau, Bunavestire. Expresia a fost mult popularizată de compozițiile celebre care poartă acest titlu, ale lui Schubert și Gounod. Astăzi, din ce în ce mai rar, aceste cuvinte sunt întrebuințate cu semnificația lor originară, ca un salut adresat unei femei care merită un respect deosebit.

 

Cămașa lui Nessus (sau „mantia”, sau „haina”, sau „tunica” lui Nessus)  Expresia vine de la legenda povestită de Ovidiu în Metamorfozele despre Nessus și Deianira (cartea L v. 98-133) și despre Moartea lui Hercule (c. LX, v. 134-210). Nessus era un centaur. Hercule l-a ucis, pentru că monstrul a încercat să-i răpească soția, pe Deianira. Înainte însă de a-și da sfârșitul, perfidul centaur a conceput o răzbunare cumplită, spunând Deianirei că sângele lui are darul de a păstra credința conjugală. Într-un moment de suspiciune, Deianira i-a trimis lui Hercule să îmbrace o cămașă îmbibată cu sângele luat de la Nessus. Eroul muri în chinuri groaznice, căci sângele era otrăvit cu veninul hidrei din Lerna. Cămașa s-a lipit de trup și apoi a luat foc. În cele din urmă clipe, Hercule, disperat, rupse fâșii din trupul său o dată cu veșmântul ucigător. Dar din mantia morții tot a mai rămas ceva viu: expresia care simbolizează o pasiune mistuitoare de care omul nu se poate descătușa.  „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessuso ca Hercule înveninat de haina-i.”  Eminescu, Odă (în metru antic)

 

Castele în Spania

S-ar putea spune într-adevăr că originea acestei expresii se pierde în noaptea timpurilor.  Dicționarul „Cuvinte înaripate” de Buchmann menționează că ea s-ar trage din predica unuia dintre, părinții bisericii latine, Sfântul Augustin (354-430), care a folosit imaginea „castele clădite în aer, fără temelie” (Subtracto fundamento în aere aedificare). Mai târziu, probabil în perioada expansiunii coloniale, când Spania devenise o putere cunoscută în lume, a început să circule expresia „castele în Spania”. Ea se referea la visătorii din alte țări, care plănuiau să-și făurească palate tocmai în îndepărtata Spanie, la fel cum s-ar putea spune astăzi, când suntem de-abia la primul contact cu luna, că unii au și început să-și ridice... castele în lună! O dovadă în sprijinul acestei explicații, o aduc francezii, care folosesc în același sens expresia „castele în Asia”, deci tot ceva îndepărtat și iluzoriu. Expresia „castele în Spania” s-a popularizat mult, datorită unei comedii de mare succes, purtând acest titlu, și care, reprezentată la Paris în februarie 1789 (anul Revoluției Franceze), a ținut afișul timp de 50 de ani în șir. Comedia, în versuri, de Collin d'Harleville, e o satiră la adresa celor ce-și făuresc iluzii deșarte. Eroul, un tânăr visător, își închipuie că s-a căsătorit cu o fată foarte frumoasă și bogată. Câtva timp el trăiește o viață imaginară, dar până la urmă fata visată se mărită cu altul. Totuși tânărul rămâne incorigibil și pornește de la capăt cu alte planuri matrimoniale la fel de iluzorii. Adică își construiește... castele în Spania! Întâlnim foarte des această expresie, care persiflează pe cei care-și alcătuiesc proiecte irealizabile. A folosit-o Dostoievski în Netoșka Nezvanova: „...mi-am iubit arta... mi-am clădit castele în Spania, mi-am făurit un viitor încântător”. O găsim în Cehov (O dramă la vânătoare): „... mi-am ales o stofă turcească, m-am culcat pe ea și m-am lăsat pradă fanteziei și «castelelor în Spania».”

 

Excelsior! (lat. „Mai sus!”)

Poate servi de urare, de moto și chiar este motoul Statelor Unite ale Americii. Cuvântul a devenit îndeosebi răspândit după apariția poemului pe care, sub acest titlu, l-a scris poetul american Longfellow. În literatura noastră, Caleidoscop al lui A. Mirea cuprinde un sonet cu titlul Excelsior, care este explicat de versul: „De aceea mergi și luptă înainte.”

 

Fugit irreparabile tempus  (lat. „Timpul zboară fără reîntoarcere”) - Vergiliu, Georgicele (III, versul 284). Aceeași idee au exprimat-o mulți scriitori de-a lungul vieții lor (vezi: Eheulfugaces... labuntur anni și Die Jahre fliehen). Aici însă accentul se pune pe ireparabil, pe ireversibil și deci pe concluzia că timpul trebuie întrebuințat cu folos. În Valea Frumoasei, Mihail Sadoveanu scrie că pescuitul cu undița era un divertisment al vizitatorilor, dar nu al tuturor, „ci numai al celor puțini, care înțeleg să dea un sens nobil tristului emistih: «fugit irreparabile tempus»” (Opere, vol. 14, p. 475).

 

Ce-i în gușă și-n căpușă

Se zice despre o persoană sinceră, care nu vorbește cu ocolișuri și-ți spune în față tot ce are de spus. La prima vedere, această expresie românească pare simplă și n-ar solicita explicații, dacă prin „gușă” se înțelege că-i vorba de gură, iar prin „căpușă”, că-i vorba de cap. Adică: ce-i în cap, e și în gură; ce-i în minte, e și pe buze! Iuliu Zanne, însă, în Proverbele românilor, consideră că această expresie s-a născut din comparația cu mugurul viței de vie, care se numește căpușă și începe a se deschide de cum se dezgroapă vița. Gura omului care și ea se deschide sinceră, la lumină, se aseamănă deci cu căpușa viței de vie. Un înveliș poetic pentru o deprindere destul de prozaică!

 

Idele lui Marte  

Idele, la romani, marcau jumătatea lunii. Istoria atestă că Cezar ar fi fost prevenit de auguri că idele lui Marte îi vor fi fatale. El s-a arătat surd la aceste prorociri, dar s-a întâmplat că într-adevăr de idele lui Marte să fie asasinat. Și de-atunci, în publicistică și în retorică, se desemnează prin aceste cuvinte o răscruce primejdioasă, adică o scurtă perioadă de timp cu pericole prevăzute mai de mult.  În Caleidoscopul lui A. Mirea, găsim, printre Sonete de Mart, unul care începe cu: Ferește-te de Idele lui Marte. Iar în poezia „Pentru liniștire” de Heine: „Steaua asta-i apără de moarte / Și-i scapă și de Idele lui Marte” (v. 23-24).

 

O, tempora! O, mores! (lat. „O, timpuri, o, moravuri!”) - E strigătul de protest al lui Cicero, din Catilinare (I, 21 s.a.), unde vestitul orator roman, pe atunci (anul 63 î.Hr.) consul, atacându-l pe Catilina, se ridică îngrozit contra complicităților care au făcut posibilă o conjurație ca aceea pusă la cale de Catilina, împotriva senatului roman. De asemenea, în Verrine (cap. XXV, paragr. 59, r. 1) referindu-se la lăcomia lui Verres care, în calitate de pretor al Siciliei, a despuiat monumentele de podoabele lor prețioase, a furat vase și odoare de aur și și-a însușit o avere uriașă, Cicero folosește din nou: O, tempora! O, moresl Vorba a rămas și e invocată atunci când vrem să arătăm în ce grad de decădere au ajuns uneori moravurile.

 

Paris vaut bien une messe! (fr. „Parisul merita o liturghie”)

Cuvintele regelui Henric al IV-lea care, pentru a obține tronul Franței, a trecut de la religia protestantă la catolicism. El le-a rostit în ziua de 25 iulie 1593, în biserica Saint-Denis, rezumând adevărul istoric că a cucerit Parisul printr-o liturghie, adică prin acceptarea altei credințe. Se aplică pentru o abjurare, o renegare care aduce avantaje.

 

Artă pentru artă  

Expresia L'art pour l'art aparține filosofului francez Victor Cousin. Într-o prelegere ținută la Universitatea Sorbona și-a expus concepția că religia trebuie pusă în slujba religiei, morala trebuie să servească morala, iar arta trebuie făcută pentru artă. Formula aceasta - atribuită lui Victor Hugo de către poeții parnasieni din Franța - a fost repede îmbrățișată de reprezentanții artei, de adepții unor curente literare, care au și adoptat-o ca o deviză a lor (de pildă: curentul parnasian). În opoziție cu „artă pentru artă” este „arta cu tendință”. Anghel și Iosif folosesc expresia însă la modul ironic în poezia Controvers: „De ce cu orice trop / Garafa se deșartă / Și cade strop cu strop?... / O, artă pentru artă!”

 

Butoiul Danaidelor

Danaide e numele patronimic al celor cincizeci de fiice ale regelui Danaos al Argosului (cetate din Grecia antică). El era fratele regelui Aegyptos al Egiptului, care la rândul lui avea cincizeci de fii. Aceștia voiau să se căsătorească cu frumoasele Danaide, dar atât ele, cât și tatăl lor Danaos au refuzat propunerea.  Aegyptos a recurs atunci la un mijloc de constrângere: și-a trimis băieții în fruntea unei numeroase armate. Danaos a trebuit să cedeze, dar a poruncit mireselor ca în noaptea nunții să-și sugrume soții, ceea ce au și făcut. Pentru fapta lor criminală, când au ajuns în infern - spune mitologia - au fost pedepsite pe vecie să umple un butoi fără fund. Această legendă a dat naștere expresiei Butoiul Danaidelor, care înseamnă o muncă zadarnică, o risipă fără de sfârșit. De asemenea, expresia mai servește ca o comparație pentru ceva care nu se poate umple niciodată. Folosirea ei este foarte frecventă. Iată o ilustrare mai veche: „Bufetul era toată seara asediat, mereu plin și mereu gol ca butoiul Danaidelor!...” povestește Ion Ghica, descriind „Un bal la Curte” în 1827.

 

Cuiul lui Pepelea 

Pepelea e un personaj comic din snoavele noastre populare, tipul poznașului isteț care, aidoma lui Păcală, făcând pe prostul și neștiutorul, biciuiește apucături și năravuri. Vasile Alecsandri a scris piesele Arvinte și Pepelea și Sânziana și Pepelea, iar snoavele despre Pepelea au fost adunate în culegerea lui T. Pamfilie Firișoare de aur. Cea mai cunoscută, de unde provine și expresia, este „Cuiul lui Pepelea”. Pepelea și-a vândut casa lui Arvinte, păstrându-și numai un cui, bătut în peretele unei odăi, cu dreptul de a agăța acolo haina, căciula, etc. În felul acesta îi făcea vizite mereu, spre a se folosi de cuiul care era proprietatea sa. Așadar, „cuiul lui Pepelea” înseamnă pretextul născocit pentru a stingheri pe alții; motivul șubred invocat de cineva spre a se amesteca intempestiv și supărător în treburile altora. Victor Ion Popa a scris și el o piesă pentru teatrul sătesc, intitulată Cuiul lui Pepelea.

 

Lupul moralist  (sau: Lup în piele de oaie)

Expresia e plastic ilustrată în fabula cu același titlu a lui Grigore Alexandrescu. Lupul, ajuns împărat, auzind că în ținutul său sunt mulți prigonitori, porunci să se strângă obșteasca adunare și începu o lecție de morală: „Gândiți-vă la suflet, și luați de la mine Pilda a face bine.” Dar lupul purta tocmai o manta din pielea jupuită de pe oaie. Și atunci: Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat: - Ne poate fi iertat, Să vă-ntrebăm smerit de vreți a ne-arata, De unde-ați cumpărat postavul de manta?” Astfel expresia „lupul moralist” se aplică acelor oameni care aidoma lupului din fabulă îi condamnă pe alții pentru fapte pe care ei însuși nu pregetă să le săvârșească. Lupus in fabula (lat. „Lupul în fabulă”) - Replică din comedia Adelfi de Terentiu (act. IV, scena 1). Acest termen latin e strămoșul zicalei noastre: Vorbești de lup și lupul la ușă.

 

Mea culpa!  (lat. „E vina mea”)

Expresia are o obârșie religioasă. Provine dintr-o rugăciune catolică Peccavi, care constă în a-ți mărturisi păcatele și a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare după fiecare greșeală ce ți-o recunoști: „mea culpa, mea culpa!” Expresia are și o sorginte juridică. În tribunalele romane, înainte de începerea proceselor, acuzații erau întrebați dacă își recunosc vina. În caz afirmativ, spuneau: Mea culpa! și în acest fel unii obțineau circumstanțe atenuante, iar alții erau chiar absolviți de pedeapsă. După un timp, formula n-a mai slujit numai în templul zeiței Themis. Oricine, în orice domeniu, săvârșind o greșeală, putea s-o recunoască prin aceste două cuvinte: mea culpă! „Mea culpa” a devenit astfel sinonim cu: „am greșit, sunt vinovat!” Când e o greșeală mai mare, se spune: Mea maxima culpa! Iar dacă e vorba de un păcat grav, se folosește expresia: Peccavi!

 

Motu proprio 

Aceste două cuvinte latine, traduse ad litteram, înseamnă (din) proprie mișcare, adică din îndemn personal. Ca exemplu sunt folosite în diverse circumstanțe: când cineva, din proprie inițiativă, a făcut cutare lucru, s-a angajat în cutare treabă, a prezentat scuze, a luat o anumită hotărâre sau măsură ș.a.m.d. Motu proprio se mai folosește când o diplomă, o distincție au fost înmânate direct (nu prin intermediul cuiva, sau prin poștă etc.) chiar de către persoană oficială îndrituită să le acorde.

 

 

Ab ovo usque ad mala (lat. „De la ou până la mere”) - Horațiu, Satire I, 3, 6. Știind că la romani prânzul începea cu ouă și se termina cu mere, formula horațiană înseamnă: De la început până la sfârșit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z.

 

Cu o rândunică nu se face primăvară

Maximă a lui Aristotel, din Etica nicomahică (cartea I, cap. 6). Se referă la problema fericirii: „Precum o rândunică nu   face primăvara...”, tot așa o singură zi sau un răstimp scurt nu face pe nimeni deplin fericit. Marele filosof al antichității a fost și autorul altor cugetări care din nefericire s-au pierdut. Numai o parte ne-a parvenit datorită învățatului grec Diogene Laerțiu care, în opera sa „Despre viețile și doctrinele filosofilor” (10 cărți), menționează o sumă de aforisme ale lui Aristotel. Cităm câteva pentru frumusețea lor deosebită: Științele au rădăcini amare, dar fructe dulci, Între un învățat și un ignorant e aceeași deosebire ca între un om viu și un cadavru, Prietenia e un suflet în două trupuri, Speranța este visul omului treaz, Virtutea stă la mijloc, între extreme (vezi: In medio stat virtus).
Maxima lui Aristotel „Cu o rândunică nu se face primăvară” a devenit proverb în foarte multe limbi. Îl găsim și la noi în aceeași formă și cu același înțeles.

 

Patere quam ipse fecisti legem  (lat. „Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o”). Acest adagiu poate fi folosit în două feluri: 

1. Ca avertisment (trebuie tu cel dintâi să te supui principiilor pe care le-ai stabilit) și 
2. Ca sancțiune (ți se aplică ție legea pe care ai făcut-o pentru alții). Adagiul latin este traducerea unei cugetări a lui Pittakos din Mitilene, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei.

 

Alma mater  (lat. „Mama care te hrănește”) 

Astfel au fost denumite Cibela, zeița naturii, și Ceres, zeița vegetației. Poeții latini au întrebuințat apoi această expresie spre a desemna patria. Iar mai târziu ea a devenit o caracterizare pentru universități, în sensul că ele sunt ca o mamă care dă hrană spirituală. Cu aceeași semnificație se folosește uneori, în loc de „alma mater”, expresia „alma parens”.

 

Patience for poltroons (engl. „Răbdarea e pentru lași”) - Shakespeare, Henric VI (partea a treia, act. I, sc. 1). Acțiunea piesei înfățișează luptele din secolul al XV-lea dintre familiile domnitoare engleze, lupte cunoscute sub denumirea de „Războiul celor două roze”. Nobilii care-l sprijineau pe Henric (și care, ca semn distinctiv, purtau roze roșii la pălărie), urmărind să-i înlăture pe partizanii ducelui de York (roze albe), vor să acționeze rapid și energic. Regele le cere răbdare. Lordul Clifford replică: „Răbdarea-i bună pentru lași...” Dar tot Shakespeare spune în Othello, prin gura lui Iago (act. ÎI, sc. 3): „How poor are they that have no patience!” (Ce săraci sunt cei ce n-au răbdare!). Noi spunem: Cu răbdarea treci marea; Cu răbdare, frunza dudului se face mătase.

 

Pegas 

Este numele vestitului cal înaripat din mitologie. Ajuns în Olimp, a intrat în slujba zeilor, dar îndeosebi era considerat calul muzelor. Legenda spune că Pegas a lovit cu copita o stâncă din muntele Helikon (Grecia) și pe loc a țâșnit un izvor miraculos. Este vorba de fântâna Hippocrene, de unde beau poeții ca să capete inspirație. Scriitorii moderni, în dorința de a urca mai lesne pe Parnas, se servesc de faimosul Pegas, căruia, împrumutându-i pe lângă aripile legendare, aripile fanteziei lor, i-au atribuit rolul de purtător al inspirației poetice. Astfel, „Pegas” sau „a încăleca pe Pegas”, sau „a zbura pe Pegas” etc. au devenit expresii literare care înseamnă: a te lăsa în voia inspirației, a te înălța spre Parnas, spre culmile poeziei. „Odată cal! Cel din Parnas, ce zborul  și-l luă, azi nu-l întrece. Dar Pegasul E știrb, bătrân - secat îi e izvorul și de urzici e năpădit Parnasul...” (Pușkin, Căsuța din Colomna, strofa 8) „Cei mai mulți poeți își țin în grajd, în locul Pegasului, un dicționar de cuvinte” (Lucian Blaga, Aforisme). Schiller îl pomenește într-o renumită poezie satirică „Pegassus im Joche” (Pegas în jug, 1795): e vorba de un poet înfometat care vine la iarmarocul de vite să-și vândă singura lui avere: calul muzelor. Dar Pegas, supus la probe grele, nu găsește nici un cumpărător.

 

Coloanele lui Hercule

Cei vechi credeau că lumea se termină la Gibraltar. Și pentru că legenda atribuia lui Hercule performanța de a fi atins capătul lumii, cele două promontorii (cel african și cel european) care străjuiesc intrarea în strâmtoarea Gibraltar, au fost botezate de romani „coloanele lui Hercule”. Ele au devenit cu vremea proverbiale și sinonime, la figurat, cu limita extremă, dincolo de care nu se mai poate concepe nimic.

 

De la Anna la Caiafa

Expresia e însoțită de obicei de un verb: mă poartă... mă duce... mă trimite de la Anna la Caiafa. Ea își are obârșia în Scriptură. Anna a fost un sacerdot al iudeilor. Ezitând să-l judece pe Hristos, l-a trimis la Caiafa, alt preot și judecător evreu care, la rândul lui, l-a trimis la Pilat. Prin analogie, expresia se folosește când ești trimis de la o persoană la alta, fiecare evitând să-ți rezolve o cerere, o problemă, sau să-ți facă dreptate.

 

Festina lente (lat „Grăbește-te încet”)

Istoricul latin Suetoniu, care a scris „Viețile celor 12 cezari”, povestește, făcând portretul lui Augustus (cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decât graba. Cuvintele sunt citate de Suetoniu în grecește, căci „pătura de sus” din imperiul roman strecura în vorbire expresii din vechii elini. Multe popoare și-au însușit ideea și au tălmăcit-o în limba lor. Francezii folosesc un vers celebru din Boileau: „Hatez-vous lentement”. Germanii: „Eile mit Weile” ș.a.m.d. Se apropie de vorba noastră: „graba strică treaba”. Gala Galaction, în Profir și Policarp, a utilizat expresia ca un corectiv la Carpe diem. Policarp: Atunci grăbește-te, Profire. Carpe diem, cum a zis meșterul ăla de Orațiu. Profir. Da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus: Hatez-vous lentement.

 

❤ ✍ ♥ ✉ ♥ ♫ ➳ ♥ ☼ ☁ ♒ ☂ ❅ ✉ ♫ ♪ ➳❤ 

Non omnis moriar  (lat. „Nu voi muri de tot”)

Într-una din odele sale (a 30-a din cartea a treia, versul 6), Horațiu (același Horațiu, care a spus în primul vers din aceeași odă: exegi monumentum aere perennius), vorbind despre sine, afirma: non omnis moriar! Prin acest „nu voi muri de tot” se înțelege că va lasa posterității opera sa care va fi nemuritoare și va aminti de numele lui. În scrierile multor clasici ai literaturii universale putem întâlni acest vers rostit de diferite personaje care, socotindu-l prea cunoscut, nici nu mai menționează că e de la Horațiu citire. George Coșbuc și-a intitulat „Non omnis moriar” panegiricul în versuri scris la moartea filologului ardelean Timotei Cipariu.

 

Nota bene  (lat. „Notează bine”)

Se pare că obiceiul acestor adăugiri a rămas de pe vremea când cărțile erau scrise de mână. Atricus, un prieten al lui Cicero, înființase la Roma un atelier unde lucrau 300 de scribi care copiau, după dictare, în mod simultan, același text. Desigur, în asemenea condiții se săvârșeau destule greșeli și omisiuni. Prin „nota bene” erau evitate efortul și cheltuiala unor noi transcrieri. Deci, la început: un fel de erată. După ce mai târziu s-a introdus erratum, „nota bene” a ajuns ceea ce este și azi: o însemnare, cu inițialele N. B., spre a semnala cititorilor o informație sau o precizare suplimentară.

 

Pământul făgăduinței

E în această expresie o greșeală de traducere a primilor translatori ai Bibliei în românește, greșeală care a fost preluată de generațiile următoare (vezi: Literă de Evanghelie) și încetățenită parcă pentru a demonstra justețea adagiului latin: „error comunis facitus” (o eroare comună are putere de lege). De fapt e vorba de Pământul făgăduit, adică de acel Canaan promis de Dumnezeu - cum povestește Scriptura - prin solemn legământ poporului israelit: o țară „unde curge lapte și miere”, un Eldorado cu toate bunătățile și bogățiile, unde belșugul și fericirea se revarsă, fără să fie nevoie să faci nimic. „El visa că a atins acel pământ al făgăduinței unde curge lapte și miere, unde ai pâine fără să trebuiască s-o câștigi, unde umbli în aur și argint” (Din romanul Oblomov - IV, 9 - de Goncearov).

 

Passons au deluge! (fr. „Să trecem la potop!”)

Racine, Les Plaideurs (Împricinații, act. III, scena 3). În această comedie (1668), în care Racine satirizează moravurile judiciare ale timpului, intimatul vorbește, în interminabila sa pledoarie, despre univers și haos, foc și apă, pământ și aer, despre natura întreagă. Când vrea să facă o digresiune și despre facerea lumii, judecătorul Dandin îi spune: „Ah, avocatule! să trecem la potop!”

 

Vorba lui Racine - devenită proverb - se aplică celor care lungesc peste măsură o povestire, un discurs, o conferință. Caragiale utilizează un procedeu asemănător în „Scrisoarea pierdută” (act. VI, scena 1). Când Farfuridi, în discursul lui electoral, pornește de la anul 1821, Trahanache îl invită: „Stimabile... să sărim la 48! - și apoi, la plebicist!”

 

Alte măști, aceeași piesă

Cunoscut vers din „Glossa” lui Eminescu. Se folosește când vrem să arătăm că numai oamenii s-au schimbat, dar situația a rămas la fel ca înainte. Poetul întărește această idee în versul următor „Alte guri, aceeași gamă”. De obicei, se citează numai unul dintre cele două versuri. Expresia e echivalentă cu zicala franceză: „La meme Jeannette, mais autrement coiffee” (Aceeași Jeannette, dar altfel pieptănată), sau cum se spune la noi: Aceeași Mărie cu altă pălărie!

 

Bani gheață sau bani peșin

Expresia „bani gheață” vrea să arate că banii sunt puși deoparte, în bloc, pentru o anume târguială, precum și faptul că sunt plătiți în bloc, toți odată. Se mai întrebuințează și formula „bani peșin”, care vine din turcește, adică pregătiți pentru a se face plata sau cumpărătura pe bani gata. Era un cuvânt foarte „la modă” pe vremuri, când țările române trebuiau să plătească tributuri, haraciuri, peșcheșuri și bacșișuri grase în bani „peșin”.  „Bani peșin că-i număra / Și pe tablă-i socotea...”   — ... spune o poezie populară (colecția G. Dem. Teodorescu).

 

Carpe diem (lat. „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi”).

E începutul unui vers dintr-o odă a lui Horațiu (Ode I, 11, 8). Poetul, amintind lui Leuconoe că viața e scurtă, îi spune: „Nu ți-e îngăduit o, Leuconoe, să cunoști capătul rânduit de zei zilelor mele și ale tale... Stând de vorbă, timpul a  și trecut. Bucură-te de ziua de azi, și nu te încrede în cea de mâine” (cu înțelesul de a nu lăsa pe a doua zi, de a nu amâna). Cuvintele carpe diem au căpătat o mare răspândire, constituind un îndemn de a culege roadele și mai ales bucuriile zilei de azi (de altfel verbul carpere înseamnă a culege).

 

Cheia de boltă

În arhitectură se numește cheia de boltă piatra din creștetul unei bolți sau al unei arcade, care susține poziția întregii construcții. De aici, la figurat, expresia „cheia de boltă” înseamnă piatră de temelie, punctul capital, nodul unei probleme sau afaceri, pe care se sprijină tot restul.  Poetul și dramaturgul german Friedrich Schiller considera că dreptatea e cheia de boltă a edificiului universal. Mihail Kogălniceanu, arăta că unirea Moldovei cu Țara Românească constituie „cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.

 

Nu uita niciodată că ești om!

Aceste cuvinte grave și serioase aparțin unui om de haz: poetul grec Philemon care a rămas vestit, nu atât prin cele 80 de piese comice, cât prin epilogul său tragicomic: a încetat din viață în urma unui acces de râs, la vârsta de 97 ani. În unul din puținele fragmente răzlețe care s-au păstrat din lucrările sale, se găsește și înțeleapta cugetare de mai sus care desigur îi conferă dreptul la atenția posterității nu numai într-un dicționar de citate celebre. Ea constituie un foarte vechi elogiu adresat ființei superioare care e omul, dar în același timp poate fi și un foarte actual memento pentru a păzi marile virtuți umane: rațiunea, morala, iubirea - într-un cuvânt: omenia!

 

Ad calendas graecas (lat. „La calendele grecești”), prescurtare a expresiei ad calendas graecas solvere, adică: a plăti la calendele grecești.

Calendele erau la romani prima zi a lunii: zintâiul, cum se spune la noi. Și era și ziua fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii însă ziceau, în derâdere, că vor plăti ad calendas graecas, deoarece grecii nu aveau calende și deci aceasta însemna niciodată. Istoricul Suetoniu povestește că împăratul Augustus obișnuia să dea acest răspuns creditorilor săi. Vorba a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată! Cu același sens, poporul nostru a creat expresii ca: la paștele cailor, la Sfântu-Așteaptă, la moșii verzi...

 

Alfa și Omega

Reprezintă, prima și respectiv, ultima literă din alfabetul grec. Ele au generat două expresii: Prima: „de la alfa la omega”, care înseamnă a epuiza o temă, un subiect, sau a fi cercetat un lucru, o cauză, de la un capăt la altul. Astăzi însă, în împrejurări similare, noi zicem de la A la Z.  A doua expresie: „A fi alfa și omega” e echivalentă cu „a fi cheia și lăcata”, sau „a fi pâinea și cuțitul”, adică: a fi tot, un om care ține în mână toate și dispune de toate, un factotum. În acest sens o întrebuințează Tudor Arghezi în poezia Trișca: „Auzi colega? / Noi maiștri cu faimă, noi Alfa și Omega.”

 

Ars longa, vita brevis  („Arta e lungă, viața e scurtă”)

Este traducerea în latină a primului aforism al celebrului medic grec Hippocrat, supranumit „părintele medicinei” (460-377 î.Hr.). Mai răspândită și mai întrebuințată de-a lungul vremii, versiunea latină s-a impus și a rămas în locul celei grecești din care s-a născut. E folosită ca un sfat, ca un îndemn, când vrei să spui cuiva să se grăbească, fiindcă timpul e scurt și sunt multe de făcut. O idee asemănătoare exprimă Goethe în Faust (act. I, scena 1): „Ach, Gott! Die Kunst ist lang/Und kurz ist unser Leben” (Ah, Doamne! Arta e lungă/și scurtă-i viața noastră).

 

Bis dat qui cito dat  (lat. „Cine dă la timp, dă de două ori”). 

Sunt autori care supraviețuiesc îndeosebi printr-o singură frază, printr-o singură cugetare, printr-o singură vorbă de spirit, ca poetul grec Philemon (vezi: Nu uita niciodată că ești om!) sau ca poetul francez Piron (vezi: Pas mente academicien). Poetul latin Publius (sau Publilius) Syrus face și el parte din această categorie. A scris versuri, scenete și mai multe maxime cu caracter moral, care au fost adunate într-o culegere intitulată Sententiae (Sentințe). Dar cea mai cunoscută - putem spune, singura care i-a păstrat amintirea și numele - este acest: bis dat qui cito dat, echivalent în graiul nostru cu zicala: „lucrul la timp dăruit, prețuiește îndoit.”

 

Cu ocaua mică 

Ocaua, precum se știe, a fost pe vremuri la noi o măsură de greutate și de capacitate. Dar nu puțini erau negustorii care foloseau pe atunci „ocaua mică”, adică un cântar fals. „Pe măcelari și pe brutari - povestește Ion Ghica - când îi prindea ca ocaua mică, îi țintuia d-o ureche în mijlocul târgului”. De atunci expresia: „A prinde cu ocaua mică” înseamnă a prinde pe cineva cu o înșelăciune, a-l descoperi cu o minciună, cu o pungășie. „De te-o prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă”  - scrie și Ion Creangă. Domnitorul Cuza luase măsuri severe, spre a stârpi păgubitorul obicei. Vinovații fiind aspru pedepsiți, negustorii, de teamă, începură să dea ocaua plină, ba chiar peste măsura reglementară. Astfel „ocaua lui Cuza” a rămas, în vorbire, sinonimă nu numai cu „măsura justă”, ci și cu noțiunea de „mult”, peste ceea ce se cuvine.
Vasile Alecsandri consemnează acest lucru în poezia „Hora lui Cuza-Vodă”: „De când Cuza s-a domnit / Pânele s-au mai dospit / Ocele s-au mai mărit.”

 

Filipica 

Marele orator grec Demostene (384-322 î.Hr.), care a devenit el însuși un epitet pentru a califica un om de o strălucită elocință, a ținut la vremea lui un șir de discursuri împotriva regelui Filip al Macedoniei, care au primit mai târziu numele de filipice. Din momentul în care un alt mare orator, de data aceasta latin: Cicero, și-a intitulat faimoasele sale discursuri împotriva lui Marc Antoniu tot filipice (când, după același sistem, ar fi trebuit să le numească „antonice”), cuvântul a căpătat un sens general și a devenit o expresie pentru a desemna un atac virulent, chiar și prin scris, nu numai prin viu grai, împotriva unei anumite stări de lucruri. Exemplu: „... cu toate scânteile satirice din «Oneghin» și strălucitele filipice din Prea multă minte strică, spiritul critic a jucat un rol secundar în literatura noastră dinainte de Gogol” - scrie N. G. Cernîșevschi în „Schițe din epoca gogoliană”.

 

Gaudeamus igitur (lat „Să ne bucurăm așadar”)

Sunt primele cuvinte dintr-un vechi, dar veșnic nou, cântec studențesc german, compus în latinește și care, popularizat prin diferite piese de teatru, operete, lucrări simfonice și chiar o operă, a fost îmbrățișat de facto ca imn al studenților. „Gaudeamus igitur, iuvenes dum sumus!” (Să ne bucurăm așadar cât suntem tineri). Ca expresie, se folosește de obicei numai primul cuvânt: Gaudeamus (să ne veselim). Ridicând un pahar de vin în mână, se adaugă câteodată și: ergo bibamus (deci să bem!), la o agapă colegială de sărbătorire a unui eveniment.

 

Gâștele Capitoliului 

Nici leul lui Androcle și nici elefanții lui Cezar n-au întrecut celebritatea acestor gâște care, salvând Capitoliul, au cucerit pentru neamul zoologic „medalia de aur” în Olimpiada expresiilor istorice. Capitoliul e una din cele șapte coline ale Romei, situată chiar în centrul ei. Pe creasta acestei coline se aflau în vechime templul închinat lui Jupiter și cetatea unde se retrăsese aristocrația Romei, când galii deveniseră stăpâni acolo. Într-o noapte din anul 390 (î.Hr.), după un lung asediu, galii au căutat să profite de beznă și de faptul că asediații dormeau, pentru a escalada fortăreața. Erau aproape de metereze, gata-gata să treacă zidurile, când niște gâște aflate acolo, speriate, începură să gâgâie. Cu strigătele lor treziră pe Manlius și pe vitejii dinăuntrul cetății, făcând astfel să eșueze asaltul galilor și salvând totodată Capitoliul. De atunci, în nenumărate ocazii, se fac aluzii la aceste gâște providențiale, și la gâgâitul lor. Fabulistul rus Krâlov, referindu-se la acei care, nemerituoși, își fac o fală din faptele strămoșilor, îi ironizează într-o fabulă intitulată Gâștele, din care extragem, în traducerea lui Tudor Arghezi:

„- Nu știi, lăsând de-o parte mândria și orgoliul, Că am scăpat o dată, la Roma, Capitoliul.

- Strămoașele! Se știe, dar vorba e de voi. Nu-mi spuneți ce foloase, aduceți astăzi noi. Ce-ați mai făcut? Ce faceți? Ce dați? Voiesc să zic.

- Am dobândit tot dreptul să nu mai dăm nimic.

- Atunci lăsați strămoșii să-și doarmă somnul lor. Voi sunteți bune numai la tavă și cuptor.”

La noi Anghel și Iosif, într-o spirituală poezie „Indignare reciprocă”, persiflează pe un poet care cere unei gâște să-l salveze și să-i dea o pană (tradiționala pană de gâscă a poeților), pentru a scrie încă un sonet: „Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate! Salvează-mă! Acesta-ți este rolul! / Las' c-am salvat o dată Capitoliul Noi gâștele, - și tot am fost mâncate!...”

 

Margaritas ante porcos (lat. „Mărgăritare în fața porcilor”)

Cuvinte din Evanghelia lui Matei (cap. VII, vers. 6). E vorba despre lucrurile sfinte care nu se cuvin date la câini, după cum perlele nu trebuie aruncate porcilor, fiindcă aceștia, neștiind că sunt perle, ar putea să le calce în picioare. Expresia, intrată în limbajul laic, recomandă să nu arătăm cuiva lucruri prețioase a căror valoare n-o poate aprecia, nici să vorbim în fața lui despre probleme pe care nu le poate pricepe. E echivalentul zicalei noastre: „Nu strica orzul pe gâște”. Expresia (tradusă din grecește) s-a răspândit în versiunea latină, a cărei forma completă este: „Nolite mittere margaritas ante porcos” (Nu aruncați mărgăritare în fața porcilor). Dar de obicei nu se citează decât ultimele trei cuvinte.

 

Catilina  (și Catilinare)

Lucius Sergius Catilina (109-61 î.Hr.) a fost un patrician roman care a pus la cale o conjurație împotriva Republicii. Demascat de Cicero, consul în acea vreme, el a fugit din Roma și a înjghebat o armată de partizani; a fost învins și a murit în lupta de la Pistoria. Catilina a rămas în istorie ca prototipul conspiratorului, și numele lui servește spre a desemna un impostor ambițios care urmărește mărire și avere, chiar pe ruinele patriei. Desfășurarea acestei conjurații, povestită de istoricul latin Salustiu, a inspirat tragediile scrise de Ben Jonson în Anglia (1611) și de Crebillon în Franța (1748), ambele purtând titlul de Catilina.
„Catilinarele” sunt cele patru cuvântări celebre pe care Cicero, pe atunci consul, le-a ținut împotriva celui ce urzise complotul contra Republicii. Lărgindu-și sfera noțiunii, „catilinara” înseamnă astăzi orice discurs fulminant și demascator.

 

Cogito, ergo sum (lat. „Cuget, deci exist”)

Autorul acestei vestite axiome este Rene Descartes. Ea apare în latinește, deoarece, pe vremea aceea savanții își scriau lucrările în limba latină. Descartes își latinizase numele semnând Cartesius. În lucrarea să intitulată „Discurs asupra metodei” el combate supunerea oarbă în fața „autorităților spirituale” și își clădește sistemul filosofic pe rațiune, pornind de la adevăratul rezumat în adagiul: „Dubito, ergo cogito” (Mă îndoiesc, deci cuget), „Cogito, ergo sum” (Cuget, deci exist).  În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină în anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existența unui adevăr decât atunci când examenul rațiunii îl recunoaște ca evident. Descartes așează rațiunea la temelia întregii vieți spirituale. Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată. Voltaire, într-o scrisoare spunea: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist...” Făcând aluzie la aceeași axiomă, poetul german Heinrich Heine scria, cu ironia lui obișnuită: „... pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filosofic: «Le sărut, deci exist».”

 

De gustibus et coloribus non disputandum (lat. „Despre gusturi și culori nu trebuie să discuți”). Proverb al filosofilor scolastici din evul mediu, s-a răspândit repede în foarte multe limbi. Germanii au varianta: „Gusten und Ohrfeigen sind verschieden” (Gusturile și palmele sunt diferite). De obicei se folosește textul latin într-o formă rezumativă: „De gustibus non disputandum”, sau chiar numai: „De gustibus...” Înțelesul e simplu: când e vorba de gusturi și de culori, ne pierdem degeaba vremea cu dispute, fiecare om având în această privință păreri și preferințe proprii.

 

Fata morgana (it. se folosește numai în versiunea originară)

Este vorba de „Zâna Morgana”, din vechile povestiri italienești, căreia i se atribuiau felurite vrăji. Astfel Fata Morgana a ajuns să denumească un miraj atmosferic care se produce din când în când, la răsăritul soarelui, în văzduhul limpede al Calabriei din sudul Italiei. Printr-un interesant fenomen de refracție, în care marea joacă rol de oglindă, se proiectează pe umbra din aer lăsată de munții Messinei: oameni, animale, arbori și alte imagini de pe coastă, în proporții bineînțeles gigantice și aureolate de diverse culori. E un spectacol grandios și impresionant, ușor de explicat din punct de vedere științific, dar pe care poporul calabrez, care dădea pe vremuri cel mai mare număr de analfabeți, îl salută uluit și înspăimântat cu strigătele de „Fata Morgana!”. Cuvintele au trecut în vorbirea comună și în literatură, desemnând o iluzie trecătoare, o apariție înșelătoare.

 

Modus vivendi (lat. „Fel de a trăi”)

Tradus literal, ar fi „mod de viață”. Dar, tradus în viață, prin „modus vivendi” se înțelege o modalitate de a se acomoda reciproc, de a conviețui, de a se împăca. Folosit ca termen juridic, se spune într-o asemenea situație că părțile în cauză (persoane, instituții, sau chiar state) au ajuns la un modus vivendi, că au adoptat un modus vivendi. Termenul mai are doi „frați gemeni”: „Modus dicendi” (fel de a spune, mod de exprimare) și „Modus faciendi” (fel de a face, mod de a lucra).

 

Omnia vincit amor (lat. „Iubirea învinge toate”)

Vergiliu, Egloge (X, 69). El cântă dragostea poetului Cornelius Gallus, care, trădat de Lycoris, se retrage în Arcadia, în mijlocul păstorilor, și apoi în pădure, spre a duce o viață singuratică.  Dar, zadarnic! Gândurile și inima lui Gallus se întorc la femeia iubită. Și Vergiliu încheie: Omnia vincit amor, et nos cedamus omori (Iubirea învinge toate, și noi cedam în fața dragostei). La rândul lui, Voltaire recunoaște invincibila forță a iubirii în aceste două versuri gravate pe soclul unei statui a lui Cupidon: „Qui que tu sois, voici ton maitre: II l'est, le fut, ou le doit etre.” (Oricine-ai fi, iată-ți stăpânul: Este, a fost, sau va fi). Coșbuc, în poemul satiric „Dr. Juris”, face aluzie la iubirea nefericită a lui Gallus.

 

A se bate cu morile de vânt 

De trei veacuri și jumătate sunt cunoscute aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes. Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor sale, faimosul „cavaler” a pornit să se lupte cu niște mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari. De atunci, a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere. „Să ai... o victorie care să-ți dea toate satisfacțiile, nu să te bați cu morile de vânt ca un zevzec...” (Cezar Petrescu, Întunecare).

 

Et le combat cessa faute de combattants (fr. „Și lupta încetă din lipsă de combatanți”) - Corneille, Cidul (act. IV, scena 3). Viteazul spaniol Rodriguez (Cidul), povestind regelui cum în bătălia sa cu maurii i-a secerat pe toți, termină cu versul de mai sus.
Deși extras dintr-o tragedie, citatul e folosit mai totdeauna cu o nuanță comică, zeflemistă. De pildă, referindu-se la o dezbatere care se termină repede din lipsă de vorbitori, putem utiliza versul de mai sus: „Et le combat cessa faute de combattants!”

 

Nervus rerum (lat. „Nervul lucrurilor” - adică banii)

Expresie foarte cunoscută, rămasă de la un autor aproape necunoscut astăzi: filosoful Crantor născut în Cilicia (Asia Mică), secolul al III-lea î.Hr. Din lucrările lui nu s-au păstrat decât câteva fragmente, în care figurează și metafora că banul este nervul care mișcă toate lucrurile. Tradusă în latină, expresia a făcut o strălucită carieră până în zilele noastre. Eminescu, în Scrisoarea II, o folosește într-un chip cu totul deosebit: „Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum, Câștigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum”.

 

Ad aperturam libri sau Aperto libro  (lat „La deschiderea cărții”)

În vechime, cărțile, fiind transcrise de mână, aveau multe greșeli și omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, cu „la prima vedere.”

 

Eiusdem farina (lat. „Din aceeași făină”, adică „din același aluat”)

Expresie întrebuințată aproape întotdeauna cu dispreț, spre a califica un șir de oameni, de idei, de lucrări etc. pe care nu vrei să le mai enumeri. De obicei, pentru ca cititorul sau ascultătorul să știe la ce te referi, dai mai întâi, la început, câteva nume.. De pildă: toți Cațavencii, Farfurizii, Brânzoveneștii și alții, eiusdem farinae... Iată și o aplicare satirică făcută de Balzac: Ducesa din romanul Moș Goriot, povestind că fața unui fabricant de făinoase a fost prezentată la curte în aceeași zi cu fata unui cofetar, adăugă: „Regele a început să râdă și a făcut în latinește o glumă bună în legătură cu făina.  Oameni... dar cum a spus oare?... oameni... - Eiusdem farinae, zise Eugen. - Chiar așa, întări ducesa” (Balzac, Opere, vol. III, p. 286, E. S. P. L. A., 1957).

 

High life

Expresie engleză, care înseamnă „viață înaltă” în sensul de „înaltă societate”.  Dar „înaltă” nu se referă aici decât la pătura „de sus”, la lumea elegantă, cu ifose, la aristocrați, la societatea pretins aleasă. Expresia a trecut în alte limbi cu înțelesul adjectival de „luxos”, de ceva „ales”, păstrând însă și rolul substantival de „elită”, de „societate înaltă”. Astfel se spunea: „Era tot hai-laif-ul Bucureștiului”, dar se mai spunea și: „e un restaurant high-life”, „o rochie high-life” etc. Caragiale, într-o schiță intitulată High-life, face portretul unui tânăr galant „care are multe succese în saloane” și care publică sub pseudonimul Turturel, un „carnet monden” în ziarul „Vocea zimbrului”: ,A fost parcă născut a fi cronicar high-life.”

 

Incitatus

Cunoscut și sub expresia Calul lui Caligula, este unul dintre numeroșii cai vestiți cu care mitologia, istoria și literatura (Pegas, Centaur, Bucefal, Hippogrif, Rosinanta...) au populat arena cărților și a publicisticii, unul pe care călăresc cel mai des umoriștii și satiricii. Istoria lui, iremediabil compromițătoare pentru autocreația abuzivă, e adevărată, fiind povestită de Suetoniu în „Viețile celor 12 împărați” și de Tacit în „Anale”. Împăratul roman Caligula (37-41), în manifestările lui demențiale, după ce clădise pentru calul său Incitatus, adică „asmuțitul”, un grajd de marmură cu iesle de sidef, unde îi dădea să bea din potire de aur, l-a numit membru în colegiul pretorilor și a hotărât să-i încredințeze și puterea supremă, proclamându-l consul. Se amintește deci de „calul lui Caligula” când vreun potentat comite un act asemănător, insolit, extravagant. În literatura noastră, a inspirat lui Iosif și Anghel o poezie satirică, intitulată „Incitatus redivivus” (Incitatus reînviat), la adresa unui politician al vremii.

 

Ipse dixit  („A spus-o el”) sau Magister dixit („Magistrul a spus-o”)

Prin acest El sau magistru se înțelege filosoful grec Pitagora. Spre deosebire de școala discipolilor lui Platon, unde se admiteau divergențe de păreri (vezi: Amicus Plato sed magis amica veritas), în școala lui Pitagora, când se ivea vreo controversă, se citau cuvintele acestuia, adăugându-se: „El a spus-o”. Astfel se aplana diferendul, fiecare înclinându-se în fata autorității magistrului. Ipse dixit e echivalentul latin, pe care Cicero l-a folosit în „De natura deorum” (1, 5, 10). Scolasticii (filosofi din evul mediu), preluând metoda, au folosit versiunea latină a expresiei, atunci când citau părerile lui Aristotel pe care-l considerau maestrul lor. Magister dixit sau Ipse dixit se întrebuințează, la modul serios, când e vorba de inițiatorul unei școli, al unei doctrine, al unui curent, pentru care orice argument e fără de replică sau, la modul ironic, când vrem să arătăm că cineva nu admite să fie combătut în părerile sale.

 

A la guerre comme a la guerre (fr. „La război ca la război”) Zicală franceză, dintre cele mai des și universal folosite chiar și... în timp de pace! Dacă am acceptat o anumită situație dificilă - susține dictonul - trebuie implicit să acceptăm și toate neajunsurile legate de această situație: ca la război. Sau: dacă e vorba să ne luptăm, ne luptăm.

 

Amantes, amentes (lat. „îndrăgostiți, smintiți”).

Terențiu a spus aceste vorbe în comedia sa Andria (versul 13, în versiunea modernă: act. I, sc. 3). Ele s-au răspândit repede datorită nu atât cuprinsului lor destul de banal, cât mai ales jocului de cuvinte original, reușit și ușor de reținut. Când se folosesc? Oricând îndrăgostiții, prin manifestările lor, confirmă părerea lui Terențiu! Byron, în Pelerinajul lui Ghilde Harold (TV, 123), spune de asemeni: Who loves, raves „Cine iubește, aiurează”, dar versul său are un caracter dramatic, căci se referă la rătăcirile dragostei care pot avea urmări nefericite.

 

Ridendo castigat mores (lat „Râzând îndreptăm moravurile”).

Această maximă este creația poetului francez J. Santeul care a trăit în secolul al XVII-lea, dar a scris în limba latină. Când renumitul actor italian Domenico i-a comandat o inscripție pentru pânza teatrului său, Santeul i-a compus epitaful: Ridendo castigat mores. Și aceste trei cuvinte, care au devenit deviza comediei, și-au câștigat o popularitate rapidă și universală. Ele arată că obiceiurile proaste pot fi combătute bine prin ironie, satiră, umor.

 

De minimis non curat praetor (lat. „Pretorul nu se ocupă de lucruri mărunte”). Pretorul era în Roma antică magistratul care împărțea dreptatea. Și adagiul acesta latin (la început juridic) era și un sfat ca oamenii să nu vină cu fleacuri în fața justiției. În zilele noastre el este folosit de către cineva care nu vrea să judece pricini și certuri mărunte. Dar adagiul a mai căpătat cu timpul o semnificație în plus, și anume că un om ajuns la un post de seamă sau la o situație socială deosebită (considerând că pretorul era a doua funcție înaltă în stat la Roma), nu trebuie să se ocupe de bagatele.

 

Foc Bengal

Bengalul este o regiune din India, de unde vine denumirea, acestui foc de artificii cu străluciri puternice. Aprins pe străzi, cu prilejul unor serbări populare, focul bengal răspândește lumini feerice de diferite culori, care însă se sting repede, ca orice joc de artificii. De aici derivă sensul figurativ al expresiei, așa cum l-a folosit, de pildă, poetul Traian Demetrescu în comparația: „fantezii ușoare, un foc bengal de cuvinte.” Minulescu îndrăgea această expresie: „Numai că madrigalul meu banal/N-a fost decât un foc bengal” (Romanță retrospectivă). „De ce-ți aprinzi ca un semnal / de foc bengal / Obrajii tăi de porțelan” (Romanța răspunsului mut).

 

Homo novus (lat. „Omul nou”) Cicero a folosit această expresie în De officiis (I, 39) spre a desemna pe bărbatul care, cel dintâi din familia sa, a dobândit o înaltă funcție de stat (pretor, consul, senator). În același sens, homo novus mai servește și astăzi, spre a indica o persoană despre care nu s-a auzit până atunci și care capătă un post de mare răspundere.

 

Honeste vivere (lat. „Să trăiești cinstit”)

E prima parte a unei maxime de drept roman, expusă de jurisconsultul Ulpian, consilierul împăratului Alexandru Severus, în Pandecte și în tratatul juridic „Liber singularis regularum”. Iată textul complet al maximei: „Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suum cuique tribuere”. (Preceptele dreptului sunt acestea: să trăiești cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine).
Toate aceste trei precepte au devenit expresii curente și fiecare e folosit în împrejurarea potrivită. Caragiale, ridiculizând pe inculții și veroșii sforari politici ai vremii, face un reușit joc de cuvinte în legătură cu honeste vivere, când pune în gura lui Cațavencu următoarea frază: „Știi cz și mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere..." (adică să bei cinstit!) - (O scrisoare pierdută, act. III, scena 3).

 

Inter arma silent musae (lat. „între arme - adică în vreme de război - muzele tac") în discursul său Pentru Milo (IV, 10), marele orator latin Cicero a formulat pentru prima oară ideea, referindu-se însă la legi: Inter arma silent leges (în timp de război amuțesc legile). Mai cunoscută și mai vehiculată a devenit însă versiunea cu muzele (ceea ce nu-i de mirare, căci fiind vorba de muze, varianta s-a dovedit mai... inspirată)! Semnificația e foarte clară: „Când vorbesc armele, tac artele; când urlă tunurile, nu mai au cuvânt muzele.”

 

Non scholae, sed vitae discimus (lat. „Nu pentru școală, ci pentru viață învățăm”)

Această înțeleaptă vorbă rezumă un întreg pasaj din epistola 106 a lui Seneca cel Tânăr. Se folosește spre a atrage atenția că învățătura este o armă pentru viață și, în acest scop, se adresează elevilor (uneori și părinților lor) care, de obicei, „vânează” numai note mari în catalog. Când este cazul, se utilizează și reciproca: „Non vitae, sed scholae discimus” (Nu învățăm pentru viață, ci pentru școală).

 

Vanitas vanitatum et omnia vanitas / Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune.

Cuvintele acestea sunt uneori citate în grecește și mai adesea în versiunea lor latină (Vanitas vanitatum et omnia vanitas). Ele vin însă din ebraică (Haveil havulim hacoil haveil) și cu ele începe cartea din Biblie cunoscută sub numele de Eclesiastul. Cartea a fost atribuită regelui Solomon, dar, după cum s-a dovedit, ea nu-i aparține, deoarece conține o seamă de aluzii la faptele petrecute cu multe secole după domnia acestui rege. Autorul a rămas anonim. Originea expresiei ar fi în psalmii lui David: „Omul e asemenea deșertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care trece” (Psalmul 144, versetul 4). Desigur, la apariția lor, cuvintele Eclesiastului aveau o explicație și un scop. Cu timpul însă, aceste cuvinte au găsit alte sfere de aplicare. În sensul strict și învechit, s-au păstrat ca reflecțiile unui sceptic pe pragul sinuciderii, care nu descoperă nimic interesant în viață. În sens mai larg și mai modern, ele servesc spre a caracteriza lucrări, acțiuni sau inițiative care până la urmă se dovedesc zadarnice. Biblicele cuvinte au ajuns să fie spuse și în glumă. Astfel Dimitrie Anghel și St. O. Iosif le parodiază comic în poezia „O lacrimă la un dosar”. „Vecinul meu adus de naufragiu / Un biet șoșon cu pneurile sparte, / Oftă ades: Sublim e-al tău adagiu, / Psalmistule! Da, toate sunt deșarte...”

 

Drumul Damascului

Expresia vine de la o povestire din Faptele apostolilor (cap. IX), unde se relatează că Saul (numele dinainte de creștinare al Sfântului Apostolul Pavel), prigonitor până atunci al creștinilor, a plecat într-o zi la Damasc (oraș din Asia Mică, azi capitala Siriei). Pe drum, o lumină l-a învăluit deodată ca într-un fulger  și, din lumină a auzit un glas: Saule, Saule de ce Mă prigonești?. Atunci Saul / viitorul Pavel, a întrebat: dar cine ești ? și a primit răspunsul: Eu sunt Hristos pe care tu îl prigonești… În urma acestei viziuni, s-a decis și a trecut la creștinism. Literatura a reținut imaginea și a creat expresia „drumul Damascului” sau „a luat drumul Damascului”, spre a caracteriza prin această formulă lapidară cazurile în care o revelație, sau o întâmplare, provoacă o bruscă schimbare de idei, sentimente, sau păreri.

 

Fiat iustitia, pereat mundus  (lat. „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”), adică principiul de dreptate trebuie să fie mai scump chiar decât lumea și pământul. Manlius, autorul unei cărți apărute în 1563, Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558-1564 și sună astfel: Fiat iustitia et pereat mundus. Fraza o găsim și în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul), formă astăzi nemaiauzită. Seneca povestește că preotul Piso condamnase pe un cetățean pentru omor, dar în momentul când osânditul fu adus în piață spre a fi executat, își făcu apariția omul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuția și trimise la Piso să i se explice cazul. Concluzia? Piso i-a condamnat pe toți trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentință capitală pronunțată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morții a doi oameni nevinovați.

Și dând această triplă sentință, care a făcut să se nască zicala mai puțin cunoscută „dreptate a la Piso”, ar fi exclamat: „Fiat iustitia, ruat coelum!” H. Heine în „Testament politic” scrie: „Și binecuvântat fie băcanul care într-o bună zi va răsuci, din poeziile mele, comete în care va pune cafea sau tabac pentru bătrâne care, în nedreapta noastră lume de azi, au trebuit poate să se lipsească de asemenea plăceri - fiat iustitia, pereat mundus).

 

Finis coronat opus  (lat. „(Sfârșitul încununează opera”)  

Maxima lui Ovidiu din Heroides (ÎI, 85), am traduce-o liber prin zicala românească: „Urma alege” sau „Ce-ai semănat, aceea vei culege”, cu alte cuvinte sfârșitul este în direct raport și o consecință a începutului. De aceea ea poate fi folosită și spre lauda și spre condamnarea cuiva. La Fontaine, în fabula Vulpea și țapul, are un vers cu înțeles echivalent: „En toute chose îl faut considerer la fin” (în toate treburile, să luăm în seamă sfârșitul). Proverbe cu conținut asemănător se găsesc în diferite graiuri: Tout est bien qui finit bien (fr. „Totul e bine când se sfârșește bine”) - Ende gut, alles gut (germ.: Sfârșit bun, toate bune)...

 

Hesperidele și Grădina Hesperidelor

Nu ne referim nici la constelația cu acest nume, nici la insulele Hesperide, nici la Hesperidele lui Mendelssohn Bartholdy. Toate acestea își trag numele de la Hesperidele din mitologia greacă, cele trei frumoase nimfe surori care stăpâneau o grădină cu mere de aur, păzită de Ladon, un fioros dragon cu o sută de capete. Cu merele vrăjite și fetele fermecătoare, grădina Hesperidelor a ajuns să ispitească foarte des pe scriitori, poeți, pictori, muzicieni. Shakespeare, în Loves labour's lost (Chinurile zadarnice ale dragostei, act. IV, scena 3), vorbind de farmecele dragostei, invocă merele hesperidelor. 
Mai frecvent însă se face aluzie în literatură la „grădina Hesperidelor” cu referire la o pază severă, la o supraveghere puternică instituită în jurul unei comori, a unor opere de artă prețioase etc. Henri Murger, autorul romanului „Scene din viața de boem”, care a inspirat opera Boema, scrie: „Am căutat mult timp mijlocul prin care am putea pătrunde în casă: dar intrarea în grădina Hesperidelor era mai puțin păzită decât aceea a misterioasei vile...”

 

Ignoti nulla cupido (lat. „Ceea ce nu cunoști, nu stârnește dorință”) spune Ovidiu în Ars amandi - Arta iubirii (III, 397). Versul, în întregime, sună: „Quod latet, ignotum est, ignoti nulla cupido: (Ceea ce-i tăinuit e necunoscut și ceea ce nu cunoști, nu dorești). Dar numai ultimele trei cuvinte au căpătat răspândire, devenind o expresie prin care se înțelege că lipsa de dorință, nepăsarea, indiferența derivă adesea din necunoaștere, din ignoranță.

 

Memento, homo, quia pulvis es et în pulverem reverteris (lat „Amintește-ți, omule, că țărână ești și că în țărână te vei întoarce”) Geneza (cap. III, versetul 19). Vorbele de mai sus au fost adresate de Dumnezeu lui Adam, după ce acesta a săvârșit păcatul originar, mâncând fructul oprit din pomul cunoașterii. Preluată de literatură, expresia e folosită spre a sublinia fragilitatea și vremelnicia ființei omenești. Horațiu, în Ode (IV, 7, 16), a rezumat-o în patru cuvinte: Pulvis et umbra sumus (Pulbere și umbră suntem).

 

Bucefal  (în vorbirea populară: Ducipal), numele vestitului cal al lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (356-323 î.Hr.). 

Se spune că numai el era în stare să-l încalece și să-l țină în frâu. În repetate rânduri credinciosul animal a salvat viața stăpânului său în lupte periculoase. A fost omorât în India și pe locul acela, Alexandru, în amintirea calului iubit, a întemeiat orașul Bucefalia. Prin analogie, numele de Bucefal (sau Ducipal) se dă unor aprigi cai de bătălie sau de paradă. De asemenea e folosit, prin antifrază (adică cu înțeles contrar celui obișnuit), pentru caii obosiți și bătrâni. În ironie se spunea despre mârțoaga lui Sancho Panza, aghiotantul lui Don Quijote, că ar fi un... Bucefal! Cu același ton de zeflemea, găsim cuvântul în Caleidoscopul lui A. Mirea la adresa unui politician al vremii: „E-un Ducipal, Galben din Soare?”. Iar la modul figurat, îl folosește Macedonski când notează: „în aceeași vreme însă încalecă pe un nou Ducipal: se apucă să crească gândaci de matascena”.