Lupta pentru Casa Albă

Lupta pentru Casa Albă.

Scrisoare de la un prieten de peste ocean.

Aseară am vorbit la telefon și mi-ai pus o mulțime de întrebări despre ce se întâmplă la noi în Statele Unite. Nu am putut să-ți răspund pe loc la toate și de aceea m-am hotărât să-ți scriu această scrisoare lungă și să-ți explic cum văd eu lucrurile dinăuntru. În cei aproape 43 de ani trăiți în America cred că am învățat să înțeleg americanii și această țară, atât de remarcabilă cândva.

Voi începe cu un mic excurs istoric. Statele Unite au abolit sclavia în 1865, la patru ani după abolirea iobăgiei în Rusia. Totuși, segregarea rasială în America a mai dăinuit destul de mult timp, până nu a fost înlăturată legislativ 100 de ani mai târziu, în 1964. De înlăturat au înlăturat-o, dar practic, mai ales în statele din sud, segregarea a mai continuat aproape 10 ani. Treptat, mai ales după marșurile pașnice ale liderului negru Martin Luther King, ea a început să tindă către zero. În toți anii vieții mele în America nu am observat și nu am auzit VREODATA ceva împotriva negrilor. A spune ceva negativ despre negri se considera de mauvais ton, cel puțin în cercurile în care mă învârteam eu, iar la TV sau în presă acest lucru era de neînchipuit. Antipatia rasială, bineînțeles, există, dar doar la nivel cotidian – totdeauna cineva nu iubește pe altcineva: pe negri, pe evrei, pe chinezi etc. N-ai ce-i face- așa e natura umană. Dar la nivel de stat, nici pomeneală de așa ceva. Cum a zis cu altă ocazie Plehanov, „ca să îndrepți un băț strâmb, trebuie să-l strâmbi spre partea opusă”. Și iată că l-au strâmbat. În 1965 președintele liberal Johnson a instaurat Affirmative action (acțiunea afirmativă) – o denumire efemeră care stabilește avantaje ale negrilor în fața albilor la obținerea unui loc de muncă, la studii, primirea unor alocații ș.a.m.d. Adică a introdus „discriminarea pozitivă” sau segregarea pe invers. De aici a pornit totul și nu s-a mai oprit.

Negrii, o etnie harnică până atunci, au intrat pe regimul gratuității, pe „moca”: mame de culoare primeau alocații pentru fiecare copil și ca atare se străduiau nu să muncească, ci să facă copii cu oricine și cât mai des. Nimeni n-a stat să educe plozii numărul cărora creștea și care nu aveau niciun chef să studieze. Trăiau pe alocații în apartamente - „project” gratuite. De-abia ajunși la maturitate, acești copilași făceau la rândul lor alți plozi, la fel de analfabeți, debusolați și incontrolabili, întreținuți de stat. Criminalitatea a crescut în populația de culoare: droguri, bătăi, jaf armat, omucideri. „Moca” e un drog puternic. Pervertește și formează o mentalitate de înrobire, de dependență totală față de donator.

În SUA există două partide de bază: cel democrat și cel republican. În sec. XIX, partidul democrat era partidul proprietarilor de sclavi sudiști, al Ku-Klux-Clanului, al linșajelor și al segregării. În contrapondere, partidul republican al lui Abraham Lincoln a luptat în războiul civil din 1861-1865 împotriva sudiștilor pentru abolirea sclaviei. Cele 4 milioane de sclavi negri nu au aparținut decât democraților. Niciodată vreun republican, în Nord sau în Sud, nu a fost proprietar de sclavi.

Acum 27 de ani, când fadul și plicticosul președinte republican George Bush Sr. a fost înlocuit de tânărul și carismaticul Clinton, democrații au ajuns în sfârșit la putere. Puterea e o chestie seducătoare, îmbătătoare și odată ce ai obținut-o, vrei s-o păstrezi pe vecie. Cei opt ani ai lui Clinton la Casa Albă au fost pentru democrați o vreme de extaz, dar cum nu sunt de loc proști, au privit către viitor și au început să caute metode pentru a rămâne la putere cât mai mult, chiar cu speranța la definitiv. Și au găsit metoda.

Aici ne apropiem de problema majoră a Americii – de groapa în care aceasta a căzut și din care, din păcate, nu văd deocamdată vreo cale realistă de ieșire.

În Declarația Independenței din 1776 a fost stipulat faptul că au drept de vot doar proprietarii de pământ. Când Washington a fost ales președinte, doar 6% din populație puteau să voteze. În 1870 au primit drept de vot toți bărbații, indiferent de rasă, în 1920 – toate femeile, iar în 1964, al 24 lea amendament la Constituție a permis votul oricui, chiar dacă nu e plătitor (plătitoare) de impozite, adică nu lucrează. Chiar asta e groapa în care s-a prăvălit țara. Acest amendament înseamnă că orice gură-cască care nu lucrează nicăieri și nici nu dorește să lucreze are același drept de vot ca mine, care am lucrat în Statele Unite din prima zi a vieții mele americane și până la pensie.

În alegeri toți sunt egali, indiferent de valoare și contribuție. În dreptul general electoral (un om-un vot) democrații au și văzut bagheta magică. Pentru putere e nevoie de cât mai multe voturi, de aceea toată istoria ulterioară a țării e o luptă aprigă pentru voturi, pentru formarea electoratului. Ca partid al conservatorilor și antreprenorilor, republicanii s-au străduit să câștige voturi prin dezvoltarea economiei și ridicarea nivelului de trai, adică printr-o metodă de modă veche – câștigul voturilor. La pol opus, democrații au înțeles că e mai simplu să cumperi voturi, decât să le câștigi. „Să cumperi” nu în sens direct, bineînțeles – ar fi ilegal, ci în sens figurat: să cumperi voturi prin gratuitate, oferind tot felul de privilegii: locuințe la preț redus, alocații bănești, medicină gratuită, ipoteci ieftine, tot felul de pomeni, introducerea în țară a milioane de imigranți semianalfabeți ș.a.m.d. Evident, un om care primește totul gratis își va susține donatorul, adică va deveni total dependent de el, așa cum un animal din grădina zoologică devine sclavul celui care îl hrănește. „Moca” costă mulți bani; de unde să-i procuri? Doar copleșindu-i cu impozite pe cei care muncesc. De aceea programul de partid al democraților a devenit re-repartizarea averilor, cu alte cuvinte, „a deposeda și a re-împărți”, vechea lozincă a comuniștilor. Astfel, partidul democrat a luat-o spre stânga. Foștii proprietari de sclavi au hotărât să se întoarcă în trecut și să înrobească toată populația americană, de data asta indiferent de rasă și culoare. Noi doi am trăit sub dominația sovietică și înțelegem foarte bine că am fost sclavii sistemului. Proprietarul de sclavi, stăpânul era statul. Ei bine, exact această orânduire le e dragă democraților stângiști americani; e chiar scopul lor.

Republicanii au înțeles țelul democraților abia către sfârșitul președinției lui Clinton și s-au apucat activ de alegeri, dar au dat-o în bară cu candidatul: președinte a devenit Bush Jr, o personalitate cu totul mediocră. A stat la Casa Albă opt ani și a făcut atâtea greșeli stupide, încât toată țara a rămas cu gura căscată. Pe acest val de nemulțumiri Obama a devenit președinte. Prostovanii liberali suspinau înduioșați și încântați: „Cât e de simbolic faptul că am scăpat de rasism și am ales un președinte de culoare!” Nu realizau faptul că rasismul cotidian nu dispăruse, ci se schimbase – devenise din alb, negru.

Încă pe vremea lui Bush Sr. stânga a realizat că solul puterii trebuie cultivat din timp, îngrășat și arat periodic. Cum învăța Lenin? Pentru a acapara puterea, acaparați mai întâi poșta, telegraful și radio-ul. Chiar așa au procedat democrații, pe obiective contemporane: au acaparat practic toată mass-media și industria de divertisment (Hollywood, Broadway, ziarele, revistele, Google, Facebook etc). Educarea generațiilor tinere a intrat sub oblăduirea profesorilor stângiști din colegii și universități (pe bani „moca”, sub formă de granturi). A început o spălare a creierului la tineret de un calibru nemaivăzut. Îmi aduc aminte cum am fost cu nevastă-mea în 2001 în vizită la fiul nostru, pe atunci student la Berkeley. Ne-a zis: „Sunteți naivi și nu știți adevărul; profesorul ne-a explicat tot: nu teroriștii arabi au distrus cele două turnuri din New York în 11 septembrie, ci CIA, la ordinul lui Bush”.

Orice profesor cu nesăbuința de avea păreri proprii e dat afară, fără șanse de a găsi de lucru la altă universitate. Disidența e pedepsită aspru, iar libertatea cuvântului e tăiată categoric și agresiv, deși, spre deosebire de Uniunea Sovietica, disidenții încă nu sunt arestați. Dar poate e doar o chestiune de timp? În campusuri, Antifa e activă („antifascism”, în noua lor limbă) – aripa războinică de stânga a partidului democrat, care amintește prin acțiunile sale de Gărzile Roșii chineze, de cămășile maro ale hitleriștilor și de cele negre ale mussoliniștilor. Nu știu dacă stângiștii au învățat lecțiile bolșevicilor sau poate l-au citit atent pe George Orwell, dar au înțeles puterea redutabilă a cuvântului – lucrul va deveni conform numelui. Astfel, au făurit limba ipocrită a corectitudinii politice. Cuvintele au căpătat sensuri care le convin: infractorii și hoții au devenit „cetățeni cu morală alternativă”, idioții – „oameni cu gândire specială”, negrii – „afro-americani”, retrograzii – „progresiști”, omul cu păreri diferite de cele de stânga e etichetat „fascist”, fasciștii se cheamă „antifasciști” ș.a.m.d. Acest limbaj nou s-a dovedit a constitui șinele pe care au hotărât să intre în birocraticul lor… socialism? Nu, fascism! Poate că asta îți sună inedit, dar tocmai fascismul clasic e idealul democraților. Ca să înțelegi, îți explic diferența economică dintre socialism și fascism. În socialism, totul în țară e naționalizat, adică aparține statului; statul are monopol în producție și e unicul distribuitor al muncii, cum era în URSS. În fascism lucrează capitalismul: aproape totul e privatizat, dar statul dictează ce să produci, în ce cantități, pe cine să angajezi, pe cine nu, ce asigurări să cumperi, ce metode să folosești în tratamentul bolnavilor etc. În fascism e nevoie de o birocrație de stat masivă ca să poți ține capitaliștii pe o lesă scurtă. Așa a fost în Italia lui Mussolini, in Germania hitleristă. În sfere sociale si politice, fascismul și socialismul sunt frați gemeni, dar în sfera economică, fascismul, datorită capitalismului, e mai eficient, de aceea se poate spune: fascismul (și nu comunismul!) e stadiul superior al socialismului. Asta e și visul democraților stângiști – să transforme SUA într-un stat fascist, deși ei nu gândesc în acești termeni despre ei înșiși.

Obama a început să transpună activ în viață acest vis luminos, cu un succes considerabil. Nu-ți voi povesti cine a fost și ce a făcut – toate astea se știu și fără mine. La început părea că președinția lui era menită să elimine definitiv rasismul și să unească țara. Dar a ieșit exact invers. Rasismul s-a întors pe dos și s-a îndreptat contra albilor, iar în politică s-a produs o scindare nemaipomenită între stângiști și toți ceilalți. În toți anii vieți mele americane n-am văzut niciodată atâta ură. Se destrămau vechi legături dintre prieteni, în multe familii se produceau certuri și chiar divorțuri. Eu însumi m-am separat definitiv de câțiva prieteni, după o lungă amiciție.

Spre sfârșitul celor opt ani de președinție a lui Obama, tehnologii politici dezvoltau o trecere lină a puterii către mâinile asociatei și aliatei sale întru gandire, Hillary Clinton – o cucoană rea, coruptă până în măduva oaselor și cu o poftă arzătoare de putere.

Și iată că a venit noiembrie 2016. Nimeni nu se îndoia de victoria lui Hillary asupra excentricului și limbutului businessman Trump. Dar nu s-a întâmplat așa. Trump a învins într-un mod neașteptat. Asta mi-a adus aminte de distrugerea armatei sovietice în 1941. Democrații s-au îngrozit – construcția luminoasă a sistemului lor, care mergea atât de bine sub Obama, s-a clătinat. A tunat și a fulgerat. Catastrofă! Problema nu e dacă Trump e democrat sau republican, ci faptul că a apărut ca un hopa-mitică din lumea total necunoscută lor, lumea antreprenoriatului liber. El nu era câtuși de puțin legat de birocrații de la Washington, nu depindea de niciun partid, deși formal fusese ales ca republican. Stânga a văzut în el o bombă cu acțiune lentă și un distrugător al ordinii lor. Mulți congresmeni și senatori democrați au refuzat să accepte legitimitatea alegerilor și nu au venit la instaurarea lui Trump. Așa ceva nu se mai întâmplase în America. Pe străzi, cohorte de prostălăi tineri, spălați pe creier, plângeau în hohote, înecându-se în muci, boceau isteric și-și smulgeau din cap părul de culorile curcubeului, fapt pentru care au fost numiți „snowflakes”- fulgi de zăpadă care se topesc la primele raze ale soarelui. În stilul noului limbaj, democrații l-au numit imediat pe Trump un nou Hitler care a acaparat ilegal puterea, duce țara către dictatură și deci orice metodă de a-l da jos e justificată și morală.

Îți reamintesc: orice neacceptare a legalității schimbării puterii este începutul unui război civil. Acesta a și început – deocamdată e un război civil rece între stângiști și toți ceilalți. Rece, pentru că democrații nu sunt încă pregătiți pentru o răscoală armată și încearcă orice măsură legală pentru răsturnarea lui Trump. Azi, când au rămas doar vreo patru luni până la alegeri, războiul e în toi. Acum îți voi prezenta operațiunile principale desfășurate de partidul democrat și controlate de sediul subteran principal al democraților, cu Obama la conducere.

Din momentul alegerii lui Trump, scopul principal al democraților a devenit acela de a scăpa de el cu orice preț și cât mai repede. Dacă asta nu va reuși rapid, e important să nu fie admisă victoria lui în următoarele alegeri. Așadar, iată principalele operațiuni ale războiului civil, deocamdată încă rece, din SUA:

Mișcarea #me too. Deoarece Trump e un mare iubitor al sexului frumos, au hotărât ca pentru început să-i vină de hac pe partea asta și să-i strice reputația la electoratul feminin. Democrații au organizat și au pus în mișcare pentru proteste în masă mulțimi de feministe îngrijorate sexual. Nu știau nici ele împotriva cui protestau. Ori că le violase cineva, ori că această josnicie abia urma, ele protestau cu țipete asurzitoare. Simbolul intelectului propriu îl purtau pe cap - căciulițe roz, după forma organelor lor genitale: ce e pe cap e și în cap. De aceste pseudo-dureri, fetele smintite îl acuzau, bineînțeles, pe Trump, deși acesta nu se făcuse remarcat cu vreun abuz. Dar aceste proteste stupide n-au fost decât o încercare stilistică.

Operațiunea „Starul porno”. Au găsit-o pe târfa Stormy Daniels, căreia Trump chipurile îi plătise tăcerea. Au făcut gălăgie mare. Dar rezultatul a fost un efect de petardă, din care au avut de suferit doi avocați escroci - unul din partea lui Trump și celălalt - al lui Stormy. Amândoi au ajuns după gratii (ceea ce îmi încălzește inima – totdeauna e plăcut când un avocat ajunge la închisoare), pe când Trump a trecut prin asta ca gâsca prin apă.

Operațiunea „Psihopatul”. Se vede și cu ochiul liber că Trump e o personalitate excentrică, imprevizibilă, capabilă să-și jignească chiar și apropiații; pe deasupra e narcisist și elefant într-o prăvălie cu porțelanuri. Asemenea președinți nu au mai existat în SUA și de aceea stângiștii s-au decis să-l declare psihopat și să-l înlăture de la Casa Albă, ca fiind incapabil să-și exercite atribuțiile datorită instabilității psihice. Au plătit vreo doi-trei psihiatri pentru declarații publice, dar și operațiunea asta nu a produs decât o ușoară tresărire a aerului. Neobținând vreun succes, democrații au înțeles că pișcăturile de țânțar nu le vor aduce izbândă și s-au pregătit pentru provocări mai serioase.

Operațiunea „Marioneta”. I-au fabricat adversarului Trump un dosar fals, din care reieșea că ar fi agentul lui Putin și că joacă după fluierul rusesc. Au început o investigație grandioasă cu procurorul Mueller în frunte. Rușii spirituali se amuzau: „se pune Mueller cu Stierlitz al nostru?” În doi ani au interogat zeci de oameni, au cheltuit 20 de milioane de dolari, dar n-au demonstrat nimic. S-a dovedit că nu e agent. A ieșit un fâs.

Operațiunea „Complotul cu Ucraina”. A existat o încercare de a-l acuza pe Trump că l-ar fi rugat pe președintele ucrainean Zelensky să investigheze mașinațiunile financiare din Ucraina ale lui Biden - rivalul său principal în următoarele alegeri. N-au reușit să dovedeasca nimic, dar pe propriul lor Biden l-au pus în bătaia puștii, căci are o muscă mare pe căciulă. Atunci democrații, exasperați, au decis să-i organizeze lui Trump un impeachment pe această bază. Deoarece sunt majoritari în Congres, au votat impeachmentul, dar ca să-l scoată din Casa Albă aveau nevoie de minimum două treimi din Senat, ceea ce a fost din start nerealist. Atunci de ce tot acest tam-tam? Nici ei nu știu. Furia întunecă mintea.

Operațiunea „Coronavirus”. Când, în februarie 2020, pandemia coronavirusului a căzut pe capul întregii planete, democrații și-au întrezărit șansa. Bineînțeles, nu ei au creat pandemia, dar au decis s-o folosească pentru a frâna boomul economic – atuul principal al lui Trump la alegerile viitoare. Totuși Marx a avut dreptate: economia e baza relațiilor sociale și tocmai ea determină tot restul în viața unui stat. Întrucât sub Trump economia a luat-o brusc în sus, democrații au priceput că vor reuși să-l învingă pe Trump în alegeri doar frânând-o cu orice mijloace. Și ce mai șansă - pandemia!

Toată țara a fost pusă în carantină. Trump nu dorea carantină totală, ci una limitată, dar cum aceste chestiuni nu le hotărăște guvernul federal, ci guvernatorii statelor, n-a putut face mare lucru în acest sens – nu are acest tip de putere. În plus, zilnic turna gaz pe foc principalul epidemiolog al țării, doctorul Anthony Fauci, un democrat convins. Acesta cerea nu numai închiderea parcurilor, școlilor, universităților, restaurantelor, ci și a fabricilor și uzinelor. Tot! Iar asta ar fi automat adus un colaps economic și țara s-ar fi cufundat într-o depresiune economică nemaivăzută. Dacă se oprește producția, peste câtva timp (3-4 luni) se sparge lanțul materiilor prime, iar refacerea lui poate dura ani de zile. E ca și cum ai tăia arterele unui om încă viu. De aceea, Trump a fost categoric împotriva opririi industriei și a încercat cu succes oscilant să-i convingă pe guvernatori să nu ia măsuri extreme. Multe întreprinderi au continuat să lucreze, în ciuda ordinelor guvernatorilor. Totuși, șomajul a urcat la un nivel nemaiîntâlnit de pe vremea Marii Depresiuni, bursa a luat-o la vale, iar democrații își frecau cu entuziasm mâinile – sufla un vânt prielnic.

E interesant de remarcat că maxima cotă a îmbolnăvirilor și a mortalității se observă în statele unde democrații sunt la putere. Nu pentru că virusul i-ar iubi mai mult, ci pentru că democrații sunt manageri mediocri. Mai mult, s-a dovedit că au mărit în mod artificial mortalitatea, ca să aibă motiv să insiste asupra unei carantine și mai stricte și asupra unei opriri totale a industriei. Astfel, în statul New York, guvernatorul Cuomo a ordonat introducerea infectaților în case de bătrâni, ceea ce a dus la mortalitatea masivă a acestora. Asta e deja crimă, dar e puțin probabil ca guvernatorul să ajungă după gratii. Ei își protejează oamenii.

Până la urmă Trump a reușit să convingă multe state să scoată treptat carantina, oamenii au ieșit la lucru, au început să se redeschidă afacerile și economia s-a mișcat de pe punctul de îngheț; bursa a reacționat imediat, acțiunile au luat-o în sus.

Democrații au panicat din nou – dacă va continua așa, în noiembrie economia se va întoarce la nivelul de dinainte, ceea ce-i bine pentru Trump. Și deodată, spre bucuria lor, un nou noroc, de care s-au folosit imediat:

Operațiunea „Viețile negrilor contează”- Black Lives Matter (BLM). În orașul Minneapolis s-a întâmplat un eveniment neplăcut. Un infractor înalt și solid, drogat pe deasupra, a opus rezistență poliției, fiind reținut după o infracțiune. Polițistul a folosit o figură-standard pentru cazuri din acestea și i-a strangulat cu genunchiul carotida, după care infractorul și-a dat sufletul. Aici s-au întâlnit două nenorociri: în primul rând, polițistul a făcut exces de zel, apăsând infractorul la pământ timp de aproape 9 minute și s-a făcut direct vinovat de moartea acestuia; în al doilea rând, banditul era, cum se spune acum, afro-american. Astfel de întâmplări nefericite se petrec uneori în America, dar și în alte țări. Polițistul a omorât un infractor, deși nu ăsta i-a fost scopul: poate i-a sărit adrenalina peste limite, poate și-a pierdut mințile, poate i-au cedat nervii - cine știe? Nu uita că munca polițistului nu e un desert. În fiecare zi are de-a face cu rebuturi ale societății, cu risc pentru propria-i viață. Gândește-te că nu oricine își ia un job ca ăsta – e nevoie de un anumit tip de caracter, de un nivel înalt de adrenalină în sânge și de nervi de oțel – care, de obicei, mai cedează. Sigur că nimic din astea nu justifică ce a făcut polițistul și, de regulă, poliția face mai întâi o anchetă internă, apoi, dacă există motive, predă afacerea justiției. Așa s-ar și fi întâmplat, dacă cineva dintre democrați nu s-ar fi prins că s-a ivit ocazia mult dorită, care oferă posibilitatea ultimei bătălii decisive cu Trump. Moartea namilei a fost ocazia ideală pentru a zgudui toată țara și a aduce războiul rece la temperaturi înalte. Tactica unei asemenea zguduituri e pur provocatoare – neliniști în masă, neapărat cu jaf, vandalism, abuzuri și ucideri. În America, țară a legii, acestea pot să-l forțeze pe președinte să ia măsuri extreme, de pildă, să activeze garda națională pentru restabilirea ordinii, ba chiar și armata - există precedente istorice. Iar acestea vor duce inevitabil la conflicte armate, vărsare de sânge, vor apărea revolte și mai sângeroase – iată o A Doua Revoluție Americană. Și cine va fi vinovat? Desigur, Trump. Tot sângele nevinovat va curge pe el, între timp vin și alegerile și cine

va vota un președinte cu mâinile mânjite de sânge? Nu e minunat acest plan?

Pentru ca planul unei revoluții să funcționeze, e nevoie de patru factori obligatorii: o situație revoluționară (prilej și combustibil), o lozincă simplă și clară sau o ideologie incendiară, bani și, în sfârșit, un lider carismatic.

Să vedem ce are stânga la îndemână azi.

Totul e în regulă cu prilejul: nămiloiul negru ucis de polițistul rasist în sicriul de aur. Combustibilul: tineretul derutat, spălat pe creier și cu vederi de stânga. Înmulțește toate acestea cu șomajul. Azi, după colegiu, e îngrozitor de greu să-ți găsești un loc de muncă, mai ales dacă ești specializat în „liberal arts”, adică umanități: e plin de tot felul de arheologi, psihologi, filosofi, teoreticieni ai emancipării femeii și ai drepturilor negrilor, actori și poeți nerecunoscuți, istorici literari și diverși alți „specialiști” inutili, cu datorii mari pentru studii și fără nicio șansă de a le plăti. Aceștia sunt marea majoritate. Nimic de zis - un combustibil excelent. În plus, pentru o combustie de succes s-a descoperit un catalizator puternic - coronavirusul. De trei luni, milioane de tineri stau acasă în carantină, se plictisesc de inactivitate, le urcă testosteronul – unde să-ți reverși energia și afectele?

Cu lozinca la început a fost o bâjbâială. În vremea noastră, figuri ca „pace popoarelor - pământ țăranilor” nu mai merg. Nu prea aveai ce alege, iar stânga avea la mână doar o carte de joc: divergențele rasiale. Așa că i-au dat drumul sub forma simiescului Floyd în sicriul de aur. Nu contează dacă rasismul, în caz că mai există pe ici-pe colo, e anemic, marginal. Trebuie umflat, făcut din țânțar armăsar, trebuie acuzați bărbații albi de toate necazurile populației de culoare și iată bulgărele  de zăpadă care pornește la vale.

Mai întâi negrii împotriva poliției, apoi toți împotriva tuturor și iată, dăm foc țării și cu focul ajungem și la alegeri. În ceea ce privește banii, nu sunt probleme. Milionarii de stânga și miliardarii din Silicon Valley le fac donații uriașe democraților. Iar Soros cu miliardele sale și ura împotriva Americii? Punga lui e mereu deschisă pentru plata agitatorilor, demonstranților și organizatorilor dezordinii și vandalismului. O mare masă de prostovani donează organizației BLM- Black Lives Matter, fără să bănuiască faptul că totul, până la ultimul cent, merge în vistieria partidului democrat.

În schimb, cu liderul carismatic, în genul lui Troțki sau Hitler, nu le-a ieșit. Nu au găsit o personalitate destul de marcantă, dar au decis să nu tragă de timp și să iasă la luptă fără lider. Pentru a trece planul revoluționar în fapte, statul major subteran al lui Obama a dat drumul dulăilor de rezervă: organizația activiștilor negri, care acționează sub firma BLM. Agitatori plătiți și pierde-vară plictisiți au ieșit la demonstrații (nu pe degeaba: au primit câte 50$ de căciulă pentru o ieșire - Soros nu face economii în cazuri dintr-astea).

Mardeiași organizați au început să spargă vitrine și să prade tot ce găseau la îndemână. În final, democrați smintiți din Congres și Senat au căzut în genunchi și le-au cerut negrilor iertare pentru pseudo-păcate ale albilor, iar idioții cei mai zeloși (pentru bani adiționali) s-au pus la rând să sărute pantofii negrilor, cum pupă catolicii papucul Papei de la Roma.

Emoționalul Trump era să cadă în plasa provocării – era cât pe ce să cheme armata și să le cânte în strună democraților. Din fericire, generalii și ministrul apărării au reușit să-l disuadeze și să-l convingă să lase poliția să se descurce singură cu mardeiașii, iar demonstrațiile să se stingă singure, când se vor evapora aburii celor cărora le „fierbe rațiunea revoltată”. Încet-încet, FBI a prins instigatorii și i-a băgat în închisori federale, de unde puterea statală liberală nu-i poate scoate.

Cum am zis deja, fără un lider (führer, duce, comisar al poporului etc) o revoluție nu învinge, ci se stinge treptat. Ceea ce se întâmplă acum. Au urlat, au spart geamuri, au prădat, au dat foc la câte ceva, au omorât chiar câțiva polițiști, dar totul începe să se calmeze. Mai sunt demonstrații pe ici-pe colo, dar deja fără vandalism și ucideri. Poporul muncitor, dornic de lucru, iese la treabă, se redeschid business-uri. Carantina se ridică încetișor și sper că peste încă vreo lună-două totul va reintra în normal. Bineînțeles, dacă democrații nu vor găsi o nouă modalitate de a-i trage o copită președintelui. Vom trăi și vom vedea…

©Jacob Fraden, San Diego, 2020